Elena SOLUNCA
vineri, 15 iunie 2012
În ultimul număr al revistei literare Fântâna din Kos, dl Al. I. Trifan – secretarul literar al Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România – spune că există trei moduri de a face literatură: „scrisul pentru sine, scrisul de sine şi scrisul în sine“. De la această enumerare porneşte dna Elena Solunca în analiza revistei.
Din prima pagina a revistei Fântâna din Kos (nr. 5), Al. I. Trifan,
secretarul literar al Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România
(SMSPR), întreabă: „De ce scriem?“. O întrebare atât de actuală încât, în graba
atâtor schimbări, ar putea fi socotită banală. Nici pe departe! Aflăm că SMSPR
are trei moduri de a face literatură: „scrisul pentru sine, scrisul de sine şi
scrisul în sine“. Un vechi percept ne aminteşte că Fugit irreparabile tempus! şi, întrucât nu avem cum a-l opri,
uneori simţim nevoia de a lăsa urme ale trecerii ca „să se înţeleagă că ceva
s-a petrecut în felul de a fi al lumii“. Pe această traiectorie, „scrisul în
sine“ poartă spre zarea altor lumi dintre câte or fi posibile, unde, speră
scriitorul, va „descoperi plante unde există fiinţe care gândesc la fel“. Eu aş
sune ca „Micul Prinţ“ care căuta să întâlnească „oameni“ şi aşa cunoaşte
ce-nseamnă „să fi de-a pururi prieten“. În căutarea „unor fiinţe care gândesc
la fel“, Alexandru Trifan se destăinuieşte într-o provocare, „Pătratul fără
laturi“ – metaforă şi parabolă. Acţiunea se petrece în Bucureştii de după
moartea lui Matei Basarab, adică în oricare dintre câţi s-or fi scurs de
atunci. Aici, în „pătratul fără laturi“ al timpului se ţese ocult urzeala care
să prindă „îndepărtarea logofătului Năsturel“. În fapt, este vorba de un
atentat la libertate din motive politice, urmărind o detenţie politică. Rămâne
urmaşilor a fi prigoniţi de teama să nu reediteze destinul tatălui. E un răspuns
la întrebarea pusă în editorial, cum altul îl întâlnim în poezia „Justificare“:
„În casa în care am rămas în urmă/a căzut mişcarea/ştiind cumpătul
apusului,/atingând fiecare margine,/între mine şi tot./Am dreptate“. Atmosfera
apăsătoare ca o boală fără leac a anilor de prigoană comunistă, într-un cu
totul alt fel, în fragmentul de roman „Pribeag în propria ţară“, dar Mihai
Ghiur preferă povestirea directă, aproape cronicărească, fără învăluiri
metaforice. Căpătat în anii tinereţii, acest rău al timpului, asemenea unui
stigmat, este dus spre anii senectuţii. Vindecarea e posibilă doar prin iertare
şi, în spirit profund creştin, Mihai Ghiur se confesează: „Dar nu voi rătăci-n
jeliri deşarte,/Nici n-am să strig a mea durere,/Ci am să-i iert, căci inima
mi-o cere/Să trec peste urzeala lor de moarte“. Semnificaţiile trec din aria
esteticului în cea fiinţială şi se cer apreciate astfel pentru a găsi, dincolo
de orice act de judecare, o cale spre înţelegere. Şi asta nu e deloc puţin astăzi,
când vedem cum incapacitatea de a înţelege tinde a fi una dintre dezabilităţile
majore ale omului contemporan, trăind sub „semnul cantitativului“.
Dăm câteva pagini mai departe şi Mihail
Mihailide aduce o nouă ipoteză asupra morţii lui Albert Camus, rămas în spaţiul
de suflet al multora dintre cititorii săi. Se ştia că autorul „Străinului“ a
plecat spre veşnicie în plină putere creatoare, într-un accident, şi iată, aflăm
că acest „accident“ a fost foarte regizat de KGB. Inutil să spunem că nu ne miră
câtă vreme ne aflăm tot în acel „pătrat fără laturi“…
Schimbăm registrul pentru a-l însoţi pe
Constantin Bogdan prin Paris, contrariaţi de titlu: „Êtes-vous roumaine?“. La mormântul lui Constantin Brâncuşi,
medicul-scriitor vede o tânără aşezând cu pioşenie flori albe. Întreabă,
firesc, dacă e româncă. Nu, nu e din România, e franţuzoaică, a studiat artele
plastice la Roma, dându-şi doctoratul cu „Brâncuşi şi opera sa“. Acum, când se
discută, nu o dată în contradictoriu, despre posibila repatriere a rămăşiţelor
marelui pictor, ne întrebăm câţi vor găsi de cuviinţă să vină cu flori albe la
cel care ne-a arătat infinitul în forma incredibil de simplă a unei coloane.
Plimbarea continuă printr-un adevărat album de artă, amintindu-ne, pentru a rămâne
în lumea lui Hipocrate, că „ars longa,
vita brevis“. Un alt răspuns la întrebarea „De ce scriem?“. Atrage atenţia
eseul „Rituels étranges a l’occasion de
funerailles: l’esthétique du funebre et de repas sacre“, prezentat la un
congres internaţional cu tema „Médecine,
rites et religions“. Rămânem în acelaşi spaţiu, dar o luăm spre istoria
literaturii, cu Dan Lăzărescu ce-şi deapănă „Amintiri răzleţe“ despre Victor
Eftimiu, exilat parcă în uitare. Nu credem că a fost „trecut la arhivă“, dar,
pe urmele Ecclesiastului, vom spune că acum, într-o vreme a distrugerii, urii şi
războaielor de toate felurile, nu-şi află loc şi nu e singurul… Loc va fi într-o
altă vreme, a construcţiei, a bunei înţelegeri şi a comuniunii, ce va veni, căci
trebuie să vină şi atunci aceste „urme“ vor fi reconsiderate ca repere, mai
mult sau mai puţin importante, la marea judecată a timpului. Întâlnirea cu
epigramele lui Corneliu Zeana şi consultaţiile cu surprize ale lui George M.
Gheorghe descreţesc frunţile între dimensiunile bunului-simţ, o rezervă naturală
pe cale de dispariţie pe plaiurile dâmboviţene. Nu-l putem contrazice pe
Corneliu Zeana: „Ne-am transformat fără de vină/ Şi-am părăsit străvechi canoane:/E
„aviară“, e „porcină“?/Nici boli nu mai avem umane.“. Ce să spunem? Asta este!(sic!)
Anume am lăsat la urmă poezia, căreia îi
sunt dedicate mai multe pagini, fapt îmbucurător dacă ţinem seama că iubitorii
de poezie (autori sau cititori) sunt din ce în ce mai puţini, ca şi cum ar fi
izgoniţi de… „mâncătorii de ştiri“. Cum să judecăm astăzi poezia, când critica
s-a compromis după ce a pactizat cu banul şi cei ce o fac îşi pun la bătaie o întreagă
retorică. Poezia poate fi citită şi ca o mărturie a unei stări de a fi şi,
atunci, valoarea ei, câtă este, derivă din autenticitatea trăirii, sinceritatea
comunicării şi picătura de absolut pe care o dăruieşte în năzuinţa de a fi
izvor de apă vie. Aşa citim versurile semnate de Mariana Floarea, Sabina Măduţa,
Anda Maria Neagoe, Maria Mănucă şi ne bucurăm de reîntâlnirea cu poezia
Claudiei Voiculescu. Cultivând un anume tip de paradox înmlădiat de
muzicalitatea discretă a versurilor, C. D. Zeletin poartă pe cale tainică a
culorilor spre transparenţă: „Culori îmi scoate înainte viaţa,/Ca să-mi ascundă
transparenta moarte“. În acelaşi ton existenţialist, poetul şi gânditorul priveşte
la amestecul de viaţă şi moarte şi conchide: „Mai trebuie un cântec dinspre
toate/şi peste tot mai trebui-o lumină“. Încheiem cu Dan Ioan Nistor, ale cărui
poezii ne duc cu gândul la Vasile Voiculescu, fireşte, doar ca tematică şi
sensibilitate, dezvăluind o cunoaştere temeinică a scrierilor Sfinţilor Părinţi
când scrie: „Între chemare şi răspuns,/între şoapte şi tăceri/să aflu tainicele
Tale apropieri;/neclintita credinţă/gând şi faptă/rodite de ale harului/puteri
divine: /ruga,/nădejdea,/îndelunga răbdare“. Ultimele versuri pun pecetea
poeziei: „colibele locuirii/mele în Tine“.
Sperăm
ca aceste „ieşiri“ din riguroasele hotare ale medicinii în căutarea altor „fiinţe
care gândesc la fel“, cum scrie Alexandru Trifan, sunt elegante întâmpinări ale
cititorilor aplecaţi spre contemplaţie, armonie şi lumină. Oricum, şi acest număr
oferă şansa de a întâlni „stele-n apă“, după cuvintele lui Blaga. Printre urme şi
semne, acest număr al revistei „Fântâna
din Kos“ arată că apa ei este, dacă nu una vie, cel puţin una vindecătoare
pentru bolile cam prea multe şi severe ale acestui început de secol.
