În miezul verii, am aflat, cu stupoare, că
soprana Mirela Zafiri s-a stins din viaţă, la vârsta maturităţii artistice,
doar câţiva apropiaţi ştiind că îşi descoperise probleme grave de sănătate, deşi,
paradoxal, analizele trimise la clinici din străinătate au infirmat
diagnosticul pus de medicii români. Şi totuşi… Când am primit vestea, mi-a fost
greu să cred că este reală, pentru că, în toamna trecută, îşi împlinise visul
de a debuta la Opera Naţională Bucureşti în rolul principal din Motanul încălţat, pe care l-a realizat
cu un deosebit succes (deşi, culmea, chiar cu aria din acea operă se prezentase
la ultima audiţie pentru angajarea ca solistă şi… nu intrase în etapa următoare!).
Iar în februarie mai susţinea întâlnirile muzicale pe care le iniţiase la
Biblioteca Metropolitană… Încă din anii studenţiei a dorit să fie mereu în
lumina reflectoarelor, mereu în atenţia celor din jur, a publicului, a
mass-mediei, susţinând recitaluri, cântând apoi pe scena Operei din Braşov,
unde a devenit solistă, apărând şi în gale de operă în oraşul său natal, Lugoj,
dar şi în Grecia sau Italia, înregistrând pentru CD-uri, prezentându-se la
concursuri din ţară şi de peste hotare, dând interviuri la televiziuni, luându-şi
doctoratul cu o temă referitoare la miniatura vocal-instrumentală românească
(determinând numeroase recitaluri de lied şi investigarea detaliată a creaţiei unor
compozitori contemporani) – totul cu o intensitate, o implicare şi o tenacitate
cu totul ieşite din comun –, ceea ce m-a făcut să gândesc că… a ars prea repede
la propria sa flacără. Dar a trăit totul din plin, cu un entuziasm aproape de
exaltare, mereu zâmbind, mereu elegantă şi plină de vervă, având şi o familie
minunată, aşa încât, făcând abstracţie de tristeţi şi nedreptăţi, cred că a
avut o viaţă împlinită, deşi nedrept de scurtă. Culmea este că cei care i-au făcut
rău pentru că… aveau puterea să o facă, s-au repezit să vorbească despre ea
atunci când… nu a mai fost! Dar se pare că la noi asemenea reacţii apar
frecvent. Din păcate.
La început de mileniu, Mirela Zafiri a
înregistrat pe CD primele lieduri scrise de o foarte tânără compozitoare, pe
atunci încă studentă – Alexandra Cherciu –, delicate haiku-uri, pe care le-a tălmăcit
cu reală sensibilitate şi înţelegere a textului, a esenţei cuprinse în fiecare
dintre ele; iar anul trecut, cinci dintre acestea s-au regăsit pe un alt CD „de
autor“, dar alături de alte lieduri, în care a cântat şi cu mezzosoprana
Antonela Bârnat, şi cu tenorul Nicolae Zaharia sau cu basul Pompei Hărăşteanu.
Un disc de 47 de minute pe care, în aula Palatului Cantacuzino, autoarea l-a
prezentat în seara dedicată memoriei Mirelei Zafiri, organizată de Muzeul
„Enescu“ şi Uniunea Compozitorilor, publicul – din păcate, destul de firav –
ascultându-i vocea şi interpretarea deosebit de expresive în parte dintre acele
miniaturi de mare rafinament.
A fost, de fapt, un program „de autor“, în
care, pentru început, Alexandra Cherciu a susţinut partitura de mezzosoprană şi
acompaniamentul pianistic alături de tenorul Răzvan Săraru (Cinci lieduri pe versuri de Macedonski şi Rugăciune pe versuri eminesciene – colind „In memoriam“), apoi,
într-un demers inedit, şi-a prezentat fragmente din opera Sainte Jeanne d’Arc, desigur, în reducţie pentru pian, dar (şi) cu
o consistentă evoluţie vocală. Iar eleva Ioana Popescu a abordat, la vioară, Espagna – Toccata brevis, cu un sunet
frumos, generos şi acurateţe tehnică.
Tânăra compozitoare creează o muzică foarte
specială, păstrând melodicitatea, subliniind expresia cuvântului, făcând chiar
o notă aparte în raport cu mai toţi colegii „de breaslă“, construindu-şi, la
rândul său, o devenire profesională deosebit de interesantă.
Gestul de a omagia memoria celei ce a fost
Mirela Zafiri este impresionant, dar, din păcate, a rămas singular; în sală s-a
aflat şi profesoara sa, reputata soprană Georgeta Stoleriu, dar nu şi cei alături
de care a studiat şi a cântat sau cei cărora le-a interpretat adesea lucrările…
Păcat!
