Tendinţa
spre versificare a românilor s-a făcut de mult cunoscută. În strigături, doine,
balade şi cântece haiduceşti, în urări şi urături sau blesteme şi în multe alte
forme de exprimare, ei au trădat ceea ce trăiesc în împrejurări deosebite de
viaţă.
Multe
din acestea le-am descoperit în Datinile şi
credinţele poporului român – două volume semnate de Elena Niculiţă-Voronca.
Mai
amintesc aici şi cartea lui Vasile Şoimaru, din Republica Moldova, Cotul Donului 1942, precum şi pe cele
ale unor locuitori din ţinutul Herţa, precum Silvia Caba-Ghivireac sau Grigore
Gherman. Sensibili şi mult îndrăgostiţi de pământul strămoşesc, oamenii dau
glas durerilor pe care le trăiesc, atunci când li se fură şi pământul de sub
picioare. Noi românii, trăim şi am trăit în frăţie cu natura, aici în această
„Grădină din Carpaţi“ nu o figură de stil, ci chiar o realitate spre care au
privit cu invidie mulţi din vecinii noştri.
„Aici
copilăria mi-a trecut,/Aici mi-a fost şi casa părintească…/Ce-i bun şi sfânt
aici am cunoscut,/La vatra noastră, strămoşească“. (Silvia Caba-Ghivireac)