Cine să ştie, poate există o genă a călătoriei
câtă vreme omul parcă nu-şi află locul şi tot tânjeşte spre un altundeva, chiar
dacă nu-şi reprezintă prea bine acel altundeva; poate călătoria este un reflex
al acelei „nostalgii a paradisului“. Sau o fi vreun virus al călătoriei, de
vreme ce, în zilele noastre, turismul este una dintre cele mai dezvoltate
industrii din lume, care, dincolo de plăcere şi profit, ne aminteşte mereu cât
de frumoasă este planeta pe care ne-a fost dat să trăim. Mai mult, turismul s-a
diversificat până într-atât încât, bunăoară, vorbim de turism religios. Pentru
mereu mai mulţi oameni, a călători este o dimensiune a stilului de viaţă
postmodern, tratament pentru efectele stresului cotidian sau pentru a ţine
departe, măcar pentru un timp, cohorta de nemulţumiri şi griji care ne invadează,
trimiţându-ne într-un exil existenţial. Dar, a călători poate fi, pur şi
simplu, o bucurie care sporeşte atunci când o dăruieşti semenilor, părtaşi făcându-i
la peregrinarea prin alte locuri, cu alţi oameni, alte obiceiuri şi alte
datini. Atunci, a călători este mai aproape de a cutreiera, păstrând ceva din
gustul libertăţii şi chiar o bucurie echivalentă cu un plus de cunoaştere, o
cunoaştere de sine îmbăiată în diversitate. Am enumerat câteva dintre motivele
pentru care reîntâlnirea cu Viorel Pătraşcu
şi recenta sa carte CU MEDITERANA LA
POARTĂ. ITINERARE DE VACANŢĂ vine în întâmpinarea aşteptărilor ivite din cărţile
precedente şi dă curiozităţii zboruri de lumină.
Se cuvine să începem cu titlul, „Cu
Mediterana la poartă“, puţin cam poznaş pentru un jurnal de călătorie, dar şi
cheia în care lectura nu este doar un prilej agreabil de petrecere a timpului
liber (atât cât mai avem) sau de îmbogăţire a cunoştinţelor, ci şi unul de
comuniune sub semnul luminii. Asta pentru că Mediterana este spaţiul de graţie
unde, după spusa lui Valéry, se află un singur personaj – lumina. În
„Inspirations méditeranéennes“, scria: „Mă acuz în faţa Dumneavoastră că am
cunoscut o veritabilă nebunie a luminii, combinată cu o nebunie a apei“. Mai
departe, amintind cunoscutele cuvinte ale lui Protagoras, că „omul e măsura
tuturor lucrurilor“, consemnează că acestea sunt tipic mediteraneene, că ele ar
fi întemeiat Europa istorică şi chiar „spiritul uman în totalitate“. Mai puţin
teoretizant, doctorul Viorel Pătraşcu ilustrează cu entuziasm molipsitor aceste
cuvinte, ca şi cum ne-ar spune: „veniţi de vedeţi“. Cred că se găsesc însă şi
printre cei care au văzut unii care, urmând aceste „itinerare de vacanţă“, retrăiesc
întâlniri ce păreau uitate sub carapacea zgrunţuroasă a cotidianului. Asta face
ca genul însemnărilor de călătorie să-şi afirme vigoarea, cu o nobilă indiferenţă
la tot ceea ce tehnologia contemporană ne pune la dispoziţie.
Bucuria de a călători este cu atât mai de înţeles,
cu cât – mulţi îşi mai amintesc – a fost o vreme când a pleca peste hotare era
aproape de negândit pentru omul de rând. În 1984, autorul a reuşit să viziteze
Moscova, Tbilisi, Erevan şi Leningrad (cum se numea atunci St. Petersburg):
„Revelaţia avută, bucuria şi mulţumirea care mi-au invadat sufletul nu se
comparau cu nimic din ce trăisem ca turist în ţară în anii anteriori. Mi-am
jurat atunci în barbă că mă voi detaşa de alte ambiţii, de patima agonisirii
banilor şi îmi voi face toate vacanţele în străinătate, după care mă voi întoarce la iarba verde de acasă. (s.n.)“. Şi
s-a ţinut de cuvânt, cum o arată şi volumele „De la Erevan la Cabo da Roca“ şi
„Sindromul Santorini“. Din toate se degajă ideea că fiecare călătorie este ca
un plus de viaţă, iar emoţiile atâtor şi atâtor întâlniri sunt asemenea unui
tratament de reîntinerire, dar şi o formă de dependenţă, care, paradoxal, face
să simţi mai deplin mireasma libertăţii. Începutul poate fi – de ce nu! –
Portugalia, ţara migdalilor, „unde sfârşeşte uscatul şi începe marea“, cum
scria Camões, cel mai mare poet portughez, şi unde, spre deosebire de Spania,
„există o modestie şi o măsură în toate“. „Măsura şi modestia“ este prima lecţie
pe care o dă lumina polarizată în punctul cel mai vestic al continentului; o
lecţie parcă uitată şi pe care o redescoperă medicul român în tot ce-i este dat
să întâlnească. Cum ne-a obişnuit, Viorel Pătraşcu valorifică locul în care a
ajuns prin incursiuni în istoria şi cultura poporului portughez, spre mai
profundă înţelegere şi mai bună dumirire a cât de „altfel“ suntem. Cum cultura
s-a definit şi ca tot ceea ce îţi rămâne după ceea ce ai uitat tot, o putem
recunoaşte în modul de a fi al oamenilor, unul surprinzător în acest caz: „modeşti,
demni, blânzi şi sentimentali“.
„Îndrăgostit de lumea greacă“, cum mărturiseşte,
doctorul Viorel Pătraşcu urmează un drum ritual spre insula Kos, insula lui
Hipocrate, pentru că acolo s-a născut părintele medicinii. Este un loc de
poveste, care trebuie văzut şi să simţi, cu autorul, că acolo ai vrea să te muţi,
„într-o casă cu pridvor şi cu Mediterana la poartă“. Aici, în centrul oraşului,
se află platanul lui Hipocrate, cel mai bătrân arbore din Europa, unde întemeietorul
medicinii obişnuia să vină să vorbească tinerilor învăţăcei despre tainele
vindecării sau, pur şi simplu, să se reculeagă. Şi câte ar mai fi de văzut în
această insulă binecuvântată de Dumnezeu… Fire prin excelenţă pozitivă,
extrovertită, impetuoasă, Viorel Pătraşcu culege nesăţios cunoştinţe şi informaţii,
impresii de toate felurile, face fotografii şi pe toate le dăruieşte aproape pe
nerăsuflate, surprinzând oarecum cititorul care, uneori, ar dori să întârzie într-un
loc sau într-altul. Aşa cum e, între altele, insula Patmos, unde este Mănăstirea
Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan. Însetat de lumină, nesăţios să culeagă tot
alte imagini, autorul însă parcă ne-ar aminti că suntem în excursie cu un grup,
că trebuie să ne continuăm drumul… O facem cu încredere că atât de neobositul
nostru ghid ştie prea bine unde şi ce trebuie să „vedem“, aşa că ne lăsăm
invadaţi de alte imagini, informaţii, impresii, într-un adevărat carusel. Totul
se desfăşoară sub semnul verbului „a vedea“, simţul cel mai intelectual, cum
s-a spus, amintind mereu că, între pământ şi cer, lumina dă măsura celor care
sunt şi cum sunt. Ca şi cum am spune că suntem atât cât vedem. Cam aşa ar fi,
de vreme ce două treimi din informaţiile pe care le primim vin prin ochi, iar
datorită văzului apar şi se dezvoltă unele componente psihice.
Tot cutreierând lumea, anul trecut,
doctorul Viorel Pătraşcu ajunge în Ţara Sfântă şi, ca de fiecare dată, începe
cu documentarea. Pe dată, vin – de unde, numai ele ştiu – amintiri despre
oamenii pe care i-a cunoscut. Aşa că ştim la ce să ne aşteptăm – multe informaţii
de geografie, istorie, chiar şi ceva politică. Acelaşi ton firesc, degajat,
care impresionează acum prin contrastul cu alte povestiri ce par variante
moderne ale celor spuse de fariseii de odinioară. Autorul mărturiseşte că e un
„creştin moderat“ şi suntem obligaţi să respectăm şi admirăm decenţa mărturisirii.
Aşa, ca într-o doară, aflăm de preoţii care se plimbă printre vizitatori cerând
„acatiste“ (fireşte, şi banii necesari), pe care le ascund în buzunarele lor ca
într-o beznă unde numai Dumnezeu le poate vedea. Se pare că există şi pe plan
internaţional o industrie deosebit de profitabilă a acatistelor… Mai întâi sunt
prezentate locurile sfinte, dar nu putea să nu vadă şi Muzeul Holocaustului,
„un argument în plus că poporul evreu merită o unanimă consideraţie“. Şi iar un
noian de cunoştinţe filtrate abil prin paşii ce cutreieră aceste locuri sfinte şi,
pentru nu puţini, sfinţitoare. De altfel, întors în ţară, doctorul este întrebat
dacă s-a făcut mai credincios sau măcar de s-a „schimbat în vreun fel“. Cum nu
a putut da un răspuns, a lăsat timpul să o facă şi „Dumnezeu mi-a dat semne şi
mi-a arătat că El există“. Fotografiile făcute au ieşit foarte frumoase, cu
toate că nu fuseseră făcute în condiţii excelente. Cel care le-a developat
spune: „Domnule doctor, nu uitaţi că aţi fost în Ţara Sfântă! Acolo, Cerul, Pământul
şi Lumina sunt altfel!“. Ce s-ar putea spune mai mult?
Semnificativ, itinerarul se încheie prin
„Reîntâlnirea cu insula dragostei“. O reîntâlnire necesară pentru cel care se
destăinuieşte: „Dar parcă pentru sufletul meu care are o structură de meridional
ce funcţionează într-un organism de neamţ, ce văzusem la Paris şi la Roma nu mă
cucerise precum Mediterana şi tărâmul de basm care este Ciprul“. Insula
Afroditei, cum mai e numită (şi nu doar a ei), un „paradis“ ce pare a se fi
uitat pe sine pentru a-şi perpetua viaţa copleşită de trecutul de legendă şi
istorie graţie turismului.
Şi întoarcerea acasă, după „aproape trei
decenii de călătorii în locuri de vis din Europa, Asia sau Africa“, fără a-i
trece prin minte să rămână undeva anume. „Structura mea sufletească nu-mi
permite să mă rup de familie şi de prieteni dragi pe care n-aş fi putut să-i
iau cu mine, de atmosfera românească pe care adeseori am hulit-o, dar până la
urmă am devenit dependent de ea… Mi-am reluat activitatea şi mi-am asumat
destinul de român.“ Prea bine o ştia Horaţiu încredinţându-ne prin veacuri:
„Cerul deasupra-ţi schimbi, nu sufletul marea trecând-o“. Atunci, la ce bună călătoria?
Poate pentru că „schimbând cerul“, cu „Mediterana la poartă“, cunoşti mai bine
propria ogradă, îţi vezi mai lămurit sufletul. Apoi, îmbogăţit cu toate cele văzute,
întors „la iarba verde de acasă“, adaugi clipele tale de viaţă altora menite să
lucrezi neştiut pământul pe care ne-am născut, locul atâtor străbuni la care ne
vom duce, rând pe rând, cu toate poveştile noastre scrise şi nescrise.
