Deși, la prima vedere poate părea o colecţie eterogenă, pentru că este formată din piese și obiecte din diverse domenii, puterea și importanţa ei stau în valoarea pieselor pe care le conţine. De fapt, profesorul Chiricuţă s-a transformat la un moment dat într-un valorizator de piese, pentru că a știut cum să aleagă și ce să aleagă, afirma Mircea Mamalaucă, directorul muzeului „Vasile Pârvan” din Bârlad, cu ocazia aniversării recente a Centenarului Ion Chiricuţă.
Prin colecţionarii de artă pe care a avut șansa să îi cunoască – oameni care i-au marcat evoluţia culturală –, Ion Chiricuţă a reușit să dezvolte această colecţie de artă, marcat de crezul său, acela că un colecţionar ar trebui să-și gândească într-o asemenea manieră colecţia, încât la un moment dat să dea posibilitatea publicului să intre în contact cu ea. Și a mers cu crezul până la capăt: la începutul anilor ’80 ai secolului trecut, obiectele lui Ion Chiricuţă au început să ia drumul Bârladului, unde pot fi admirate în toată splendoarea lor.

Drumul cu peripeţii
În perioada 1976–1980, profesorul Chiricuţă a purtat un dialog permanent cu reprezentanţii muzeului din Bârlad, locul unde dorea să-și aducă întreaga colecţie: „Eu doresc să mă întorc la Bârlad dacă voi puneţi la dispoziţie un spa-ţiu pentru colecţia pe care o am”. În 1980 a vizitat muzeul, încă în renovare după cutremurul din 1976, cu ocazia unei manifestări știinţifice găzduită de specialiștii în chirurgie, povestește Nicoleta Arnăutu, expert muzeograf (aceasta a făcut parte din grupul de experţi care s-au ocupat de aducerea colecţiei de la Cluj-Napoca la Bârlad).
Dincolo de schelele, praful și molozul pe care le-a găsit acolo, „profesorul a perceput valenţele unui spaţiu expoziţional”, tocmai bun pentru colecţia sa. Lucrul acesta i-a motivat pe cei care și-au însușit ideea că această colecţie ar putea să vină la Bârlad, s-au găsit și finanţări pentru finalizarea lucrărilor de renovare, iar la sfârșitul anului 1981 clădirea era gata pentru primirea colecţiei. Odată înștiinţat de acest lucru, Ion Chiricuţă a mai făcut o vizită la Bârlad, să se asigure că nu a greșit când a hotărât să-și aducă colecţia acolo, a fost mulţumit de ceea ce a găsit și a decis să înceapă demersurile oficiale, conform metodologiei timpului, pentru aducerea colecţiei de la Cluj la Bârlad.

S-a format o comisie de specialiști bârlădeni din muzeu, care să meargă la Cluj-Napoca să inventarieze obiectele colecţiei și să le transporte la Bârlad. Cum totul se petrecea în plină criză a regimului comunist, nu era deloc simplu să transferi asemenea valori, cunoscute și declarate la Oficiul de Patrimoniu Cultural. Nicoleta Arnăutu povestește că: „Trebuia să iei avizul de transport al unor asemenea valori de la cel care răspundea la acel moment de Oficiul de Patrimoniu. După ce primeai o apostilă pe aceste acte de transfer, mergeai la miliţie, îţi dădea însoţitor și mergeai cu însoţitor de la Cluj până la Bârlad. Trebuia, de asemenea, rezolvat transportul colecţiei, pentru că muzeul nu avea mașină. Datorită directorului muzeului, a edilului de atunci și a direcţiei fabricii de rulmenţi, s-a găsit soluţia ca fabrica să pună la dispoziţie două mașini foarte mari care să meargă cu un transport mascat de rulmenţi, pe care i-ar fi dus undeva, iar înapoi ar fi venit încărcate cu colecţia profesorului Chiricuţă și, în felul acesta, muzeul nu ar fi cheltuit nimic”.
Din păcate, nici la Cluj lucrurile nu au mers tocmai bine, deoarece Hadrian Daicoviciu, coordonatorul de atunci al Direcţiei de Patrimoniu Cluj, nu a pus apostila pe acele documente, avertizând echipa că își asumă riscul de a pleca din Cluj fără acte oficiale și fără însoţitor de la miliţie. În aceste condiţii, Va-
sile Palade, directorul de atunci al muzeului bârlădean, și-a luat acea-stă responsabilitate și, a doua zi dimineaţa, mașinile au plecat spre Bârlad, unde au ajuns fără proble-me. „Sentimentul nostru a fost că tot acest parcurs de la Cluj până la Bârlad a fost supravegheat din umbră de miliţie, pentru că la punctul nodal de lângă Tecuci nu i-a întrebat nimeni ce transportă, iar când mașinile au ajuns în faţa muzeului, mașinile au fost înconjurate de miliţie. Dimineaţa, când noi, muzeografii, am ajuns la muzeu, miliţia nu ne-a dat voie să intrăm... eram infractori”, își amintește Nicoleta Arnăutu.

Profesorul intervine
Odată ajunsă colecţia la muzeul bârlădean, s-a început despachetarea, evaluarea de către o comisie naţională ș.a.m.d. În timp ce se făcea această evaluare, Ion Chiricuţă a venit la Bârlad și a vizitat sală cu sală muzeul, manifestându-și mul-ţumirea de felul cum cei de acolo au gândit să expună colecţia. Nicoleta Arnăutu își amintește cum la un moment dat, când se aflau în prima încăpere, după ce a explicat cam cum dorea să aranjeze acolo, profesorul a întrebat: „Peretele acesta [arătând către unul dintre pereţi] ce dimensiune are?”. A măsurat peretele și a spus: „Aici va fi o poartă maramureșeană.” „Desigur că am rămas puţin uimiţi, dar în același timp am și acceptat-o.” Au venit meșterii din zona Transilvaniei, cu poarta deja făcută și au montat-o la locul indicat.
O altă intervenţie a profesorului, de care interlocutoarea își amintește, a fost legată de spaţiul ambiental de pe scări, despre care a spus: „Nu vi se pare că acest spaţiu este impersonal? Hai să-i dăm o altă notă. Eu cred că ar fi frumos un candelabru care să coboare de sus până pe casa scărilor”. Tot el a plătit și acest candelabru. Au venit specialiștii de la fabrica din Dorohoi și s-a convenit ca acest candelabru să arate ca două elice de o dimensiune foarte mare, formate din sticlă matisată, cu niște module preluate ca model din arhitectura scărilor și a geamurilor.
După ce fiecare piesă a fost pusă la locul ei, a urmat deschiderea
muzeului, organizată la cel mai înalt nivel, începând de la minister, consiliu judeţean, local și, bineînţeles, reprezentanţii muzeului. S-au făcut multe drumuri la București pentru a se aproba acest program, în detaliu, cu desfășurător, cine vorbește, când vorbește, cine vine, cum vine ș.a.m.d. Era o mare manifestare care urma să aibă loc la Bârlad, în mai 1982. Inclusiv televiziunea română trebuia să transmită în direct deschiderea muzeului.

Un ordin ignorat
În noaptea de dinaintea evenimentului, când aproape toţi invitaţii sosiseră, oamenii de la televiziune își întinseseră cablurile, a venit un ordin de la București, telefo-nic, prin care s-a transmis că muzeul din Bârlad nu se va deschide cum era programat. Tot ce s-a programat se abrogă. „Fără nicio explicaţie”, mai spune Nicoleta Arnăutu.
Tot directorul Vasile Palade a fost cel care și-a asumat responsabilitatea deschiderii muzeului și totul a decurs conform programului, în ciuda faptului că televiziunea și oficialităţile care sosiseră au plecat. „A doua zi dimineaţa, toţi oa-speţii, care erau cazaţi la hotel, au venit aici și a fost un regal”, își amintește muzeografa Arnăutu.
Cel care și-a luat responsabilitatea de a conduce deschiderea a fost doctorul Paul Sârbu, care a declarat că deschide muzeul în tripla sa calitate, de medic, om de cultură și de președinte al Comisiei de cultură din cadrul Comitetului municipal de partid. Persoane care au participat la deschidere spun că niciodată lumea nu a stat la rând să intre în muzeu ca atunci. A trebuit să se ţină deschis până aproape de miezul nopţii, astfel încât toţi cei care așteptau să poată intra să viziteze muzeul.
Donaţia făcută de Ion Chiricuţă în anul 1982 nu a fost una închisă, el a continuat să colecţioneze lucrări și să le adauge celor deja donate, „pentru că nu putea să se desprindă de această plăcere de a descoperi, de a trăi în atmosfera pe care i-o dădea o operă de artă și de a o dărui”. A continuat să doneze până la sfârșitul zilelor sale. Ba mai mult, după ce a trecut în nefiinţă, mai erau la Cluj, la Institutul Oncologic, o serie de lucrări, iar Ritta Chiricuţă, soţia profesorului – el o descria ca fiind „o sensibilă pictoriţă. Fără ea, care a înţeles atât grandoarea, cât și privaţiunile vieţii de colecţionar, nu aș fi putut deveni o albină harnică în selecţionarea florilor artei” –, i-a chemat pe cei de la Bârlad și le-a donat și ultimele obiecte care fuseseră cumpărate de profesor, întregindu-i astfel colecţia. Sunt puţine cazuri când colecţionarul se gândește să își îmbogăţească colecţia.

Profunda foame sufletească
Muzeograful Nicoleta Arnăutu spune că această colecţie este foarte bine gândită, nu este făcută întâmplător, are capitole foarte bine puse la punct: „Numai un colecţionar rasat poate să facă lucrul acesta: prezinţi marile valori, dar trebuie să fii comparativ”.
Primul capitol începe cu lapidariu [din latinescul lapidarium – denumirea dată unei colecţii de pietre mari sculptate sau gravate, ca basoreliefuri, statui, pietre de mormânt etc. Aceeași denumire o poartă și locul în care se păstrează o astfel de colecţie.], adică cu ceea ce a însemnat epoca romană și cea dacică, cu fragmente funerare sau civile privind diverse forme din piatră sau din marmură.
Apoi, colecţionarul a trecut la arta populară, plecând de la ţesătura făcută de ţărănci pe războiul de ţesut, cu talentul lor nativ atât compoziţional, cât și cromatic. El a întregit această valoare de artă populară românească, orientându-se spre ceramică „de o frumuseţe inestimabilă nu numai ca formă, ci și cromatic și ca motive decorative”. A colecţionat cam din toate zonele ţării, dar nu mai vechi de secolul al XIX-lea. Apoi s-a orientat către alte obiecte, din lemn, pornind de la lăzi de zestre, lăzi de produse. A mai luat icoanele pe sticlă, foarte rare, extrem de preţioase, din secolul al XIX-lea. Icoanele au fost puse una lângă alta pe un perete al muzeului, ca o catapeteasmă. „Între aceste icoane, una este de excepţie: o reprezentare, un amestec de laic cu religios a Maicii Domnului, care alăptează. Extrem de rar întâlnești așa ceva în arta populară”, explică muzeografa amintită. A trecut apoi la arta brâncovenească și post-brâncovenească, care alături de arta populară au stat la baza creaţiei românești.
În acest circuit de artă comparată, ajunge în lumea medievală europeană, unde de asemenea a căutat, tot ca pentru fiecare gen în parte, să aibă câte un obiect reprezentativ, de la mobilier, bijuterii, arme, statui, pictură de școală flamandă, până în secolul al XIX-lea, la stilul Biedermeier, de asemenea, cu sticlă, porţelan, harţi etc.
A doua parte a colecţiei o reprezintă pictura, care de asemenea nu este făcută la întâmplare. Profesorul a acordat mare atenţie perioadei interbelice, apoi pictorilor contemporani. A achiziţionat lucrări de artă românească modernă semnate de autori precum: Theodor Pallady, Gheorghe Petrașcu, Nicolae
Tonitza, Corneliu Baba, Iosif Iser, Ion Ţuculescu, Alexandru Ciucurencu, Marcel Chirnoagă, Francisc Șirato Constantin Piliuţă Gheorghe Vânătoru, Florin Niculiu.
Ion Chiricuţă spunea că pentru el pictura însemna: „(…) un romantism în care văd în apoteoză spiritul omenesc ca într-o feerică lumină astrală. (...) Prin ea iubesc omul, viaţa, devin mai bun, mai înţelept. Ridic medicina la nivel de creaţie și desfac miracolul natură, pentru a-l recompune”.
Este o colecţie extrem de complexă, conchide Nicoleta Arnăutu, pe care nu putem să o tratăm decât analizând-o și privind foarte atent fiecare obiect, dar și având în vedere intenţiile profesorului de a arăta de fiecare dată ceea ce este românesc și ceea ce este străin și că nu suntem cu nimic mai prejos de ceea ce înseamnă arta universală.
Pentru Ion Chiricuţă, colecţia de artă a reprezentat „refugiul spiritual, templul în care am trăit întotdeauna marile clipe de seninătate olimpică și extaz. În acest templu nu m-a putut lovi nicio răutate omenească”. El vedea această colecţie nu ca pe rodul unor simple capricii, ci ca pe rezultatul unei profunde înfometări sufletești.