Publicase un volum care părea să fi cucerit inima fiecărei femei care îl răsfoia, cartea stând acolo, pe noptieră, ca un totem de dorinţe nerostite. Fiecare privire aruncată spre copertă era însoţită de un oftat adânc, ca și cum acele pagini ar fi conţinut secretele existenţei lor.

Când am observat cum aceste cărţi dispăreau rapid de pe rafturi, m-am îndemnat să aflu despre ce era vorba. Însă, de îndată ce am început lectura, ceva straniu s-a petrecut. Un amar adânc mi s-a cuibărit în piept, o durere surdă, și, ca dintr-o ceaţă a memoriei, amintiri uitate, povești bizare din trecutul meu au început să-și pregătească cuib în mintea mea. Cu greu am putut continua lectura; am abandonat cartea, respirând profund, și am privit spre gândurile și rândurile celor mai respectaţi psihologi, căutând o explicaţie pentru stările care mi se instalaseră.

Colivia mentală

Psihologi precum Stanton Peele ridicaseră obiecţii serioase la adresa teoriilor acestui autor. Întâi și-ntâi, erau sceptici faţă de fixarea obsesivă pe traumă ca rădăcină a tuturor problemelor fizice și mintale. Supra-accentuarea traumei, susţineau ei, simplifică într-un mod periculos natura complicată a adicţiilor și a bolilor, ducând la o viziune îngustă care ignoră rezilienţa umană, acea capacitate de a se vindeca și fără ajutorul profesioniștilor. Apoi, era riscul de a induce vinovăţie, mai ales în părinţi. Legând atât de strâns bolile și adicţiile de experienţele din copilărie, autorul ar putea planta o sămânţă otrăvită de vină în sufletul părinţilor, făcându-i să creadă că sunt singurii responsabili pentru suferinţele copiilor lor. Și, desigur, fundamentul știinţific al acestor teorii era, cel puţin, îndoielnic. Datele pe care le folosea nu duceau întotdeauna la concluziile trase de el, și, chiar dacă există dovezi care leagă stresul și trauma de efectele asupra sănătăţii, legătura nu este nici pe departe atât de limpede sau aplicabilă tuturor cazurilor, așa cum autorul lasă să se înţeleagă.

În concluzie, teoriile sale ar putea foarte bine să simplifice periculos probleme de o complexitate înfricoșătoare sau să producă efecte secundare neașteptate în felul în care înţelegem și tratăm afecţiunile legate de traumă.

Esenţial este să nu ne agăţăm de traumele trecutului ca de niște vechi prieteni morţi, pentru că fiecare revenire asupra lor este ca o săpătură adâncită într-un pământ deja reavăn de durere. Acest obicei, neîntrerupt și vicios, împletește și mai strâns acele fire neuronale care ne leagă de suferinţă, construind o colivie mentală din care este tot mai greu să scapi. În lumea neuroștiinţelor, există un adagio: „neurons that fire together, wire together”. Asta înseamnă că de fiecare dată când retrăim aceleași tipare de gândire, ne cimentăm și mai adânc în acele stări emoţionale sumbre care ne afundă continuu.

Obsesia asupra trecutului

Când hrănim trauma cu atenţia noastră, ne sabotăm propria evoluţie, ne facem mai vulnerabili în faţa stresului. Mai rău, alterăm acea capacitate fascinantă a creierului nostru – neuroplasticitatea, un fenomen despre care a scris în spaţiul românesc, pentru prima oară, neuroanatomistul Grigore T. Popa. De fiecare dată când aducem la lumină o experienţă traumatică, recreăm acel coșmar și, ca într-un film care rulează la nesfârșit, retrăim acele emoţii întunecate. Această repetare continuă întărește legăturile neuronale asociate cu trauma, până când creierul nostru începe a se obișnui cu starea de anxietate sau durere, ca și cum ar fi un vechi prieten. Fenomenul acesta, cunoscut sub numele de „potenţare pe termen lung”, face ca trauma să se infiltreze și mai adânc în psihicul nostru, să devină o parte integrantă, chiar mai puternică decât în momentul când a fost trăită pentru prima dată.

Când ne scufundăm prea mult în apele tulburi ale trecutului, ne limităm capacitatea de a trăi cu adevărat în prezent și de a privi cu speranţă spre viitor. Această obsesie asupra trecutului ne prinde într-un cerc vicios de gânduri care nu ne lasă să găsim soluţii, să ne eliberăm. În loc să folosim energia mentală pentru a construi ceva nou, mai bun, o risipim pe retrăirea suferinţelor vechi, ca pe o poveste veche citită la nesfârșit.

Studiile arată că dacă persistăm în a trezi amintirile traumatice, ne condamnăm sistemul nervos la o stare de hiperexcitabilitate, ca o alarmă care nu se mai oprește. Aceasta poate deschide ușa unor probleme mintale grave, precum anxietatea cronică, depresia, sau chiar tulburările de stres post-traumatic. Și nu se oprește aici – stresul acesta constant nu doar că ne macină mintea, dar și corpul, crescând riscul de boli cardiovasculare și alte afecţiuni legate de stres.

Creierul nostru are o capacitate aproape magică de a se adapta și reorganiza, un dans al sinapselor care nu se oprește niciodată, numit neuroplasticitate. Dar acest dans poate merge în două direcţii: fie ne adâncim în tipare negative, fie, cu un efort conștient, ne creăm noi drumuri neuronale care să ne ducă înspre vindecare și creștere personală. Dacă ne concentrăm atenţia pe acele umbre din trecut, împiedicăm formarea acestor noi circuite care ar putea să ne scoată la lumină.