Newsflash
OPINII

Corijența domnului ministru

de Prof. dr. Gheorghe Andrei DAN - dec. 12 2016
Corijența domnului ministru

De ani buni asistăm la câteva fenomene repetitive: dezastrul sistemului medical, încercări de cosmetizare a acestui dezastru și culpabilizarea generală a medicilor, făcuți, cumva, responsabili de dezastrul amintit. La aceasta se adaugă, în ultima perioadă, atacarea învățământului medical. În mod surprinzător (dar, probabil, așteptat de cei care practică politicile de mai sus), lumea medicală nu a reacționat – din inerție, din prioritizarea activităților profesionale și cu speranța că lucrurile se vor aranja spontan ori din lipsă de simț civic. Sau poate că, într-o atmosferă de „bălăcăreală” generală, nimeni nu mai consideră nimic important. Cred că este momentul să ieșim din această vinovată tăcere.

De ani buni asistăm la câteva fenomene repetitive: dezastrul sistemului medical, încercări de cosmetizare a acestui dezastru și culpabilizarea generală a medicilor, făcuți, cumva, responsabili de dezastrul amintit. La aceasta se adaugă, în ultima perioadă, atacarea învățământului medical. În mod surprinzător (dar, probabil, așteptat de cei care practică politicile de mai sus), lumea medicală nu a reacționat – din inerție, din prioritizarea activităților profesionale și cu speranța că lucrurile se vor aranja spontan ori din lipsă de simț civic. Sau poate că, într-o atmosferă de „bălăcăreală” generală, nimeni nu mai consideră nimic important. Cred că este momentul să ieșim din această vinovată tăcere. Îmi mărturisesc păcatul: sunt profesor de medicină (adică învățător de știință medicală) și nu am cont Facebook ca să particip la criticile mai mult sau mai puțin părtinitoare care vor urma acestei luări de poziție. Mai mult decât atât, mărturisesc că sunt mândru că sunt profesor, poziție pe care o consider apogeu al carierei mele medicale și educaționale.

Medicină „de război”

Să încercăm să găsim diagnosticul stării de boală în care ne aflăm. Avem la dispoziție un material foarte cald și insuficient mediatizat până în prezent: raportul OECD pe 2016. De acolo aflăm că România se găsește pe ultimul loc în Comunitatea Europeană în ceea ce privește procentul din PIB acordat sănătății, respectiv cheltuielile pentru sănătate pe cap de locuitor. Cunoscutul epidemiolog sir Richard Peto și alții au arătat că există o relație strânsă între cifrele de mai sus și starea de sănătate. În consecință, speranța de viață peste 65 de ani este în România printre cele mai mici din Comunitatea Europeană (încă 18,1 ani pentru femei și 14,7 ani pentru bărbați, din care anii fără boală sunt aproximativ 5). În mortalitatea de toate cauzele, România se găsește tot pe un loc „fruntaș”, iar în privința mortalității prin accident vascular cerebral – pe al doilea loc. La mortalitatea evitabilă, România se găsește pe locul 5 din 28 de țări comunitare și are tot un loc de „frunte” și în ceea ce privește necesitățile medicale nerezolvate. Este evident că există o problemă gravă de sistem, iar aceasta este, tot atât de evident, politică. Și cum rezolvă factorul politic această dilemă prin Ministerul Sănătății (pe care uneori îmi vine să-l numesc „împotriva sănătății”)? În primul rând, neasumând problemele grave existente, ci făcând din doctor o interfață nemijlocită a sistemului cu pacientul. Să mă explic: de exemplu, pacientul se găsește în spital și spitalul nu dispune de resurse pentru a asigura complet terapia acestui pacient; nu sistemul comunică în mod public că medicina este extrem de costisitoare și că nu poate face față nelimitat cerințelor, ci îl obligă pe doctor să inventeze soluții acolo unde nu are căderea să o facă. Am spus întotdeauna studenților mei: nu există medicină românească și medicină americană, există doar medicină bine făcută și prost făcută. Prin manevra amintită se creează un conflict între pacient și doctor, din păcate bine întreținut de o parte din mass-media. Acest conflict este extrem de păgubos pentru că actul medical este aproape imposibil în lipsa încrederii pacientului în doctor, iar românii trebuie să fie tratați, nu-i așa, de doctorii români. Vreau să fiu bine înțeles: pentru toate categoriile pe care le voi aminti – medici, cadre didactice medicale, personal medical mediu, există exemple care nu fac cinste breslei, ca în toate profesiile, de altfel, dar de aici și până la a arunca vinovăția sistemului de sănătate în cârca medicilor este o cale lungă. Sigur că mă întreb cine profită de asta. Nu tocmai adevărații responsabili? Dacă ne uităm în amintitul raport OECD, proiecția pe termen lung a cheltuielilor de sănătate pentru 2013–2060 ne situează tot pe un loc codaș, cu o alocare constantă de sub 5% din PIB. Se pare, așadar, că promisiunile de îmbunătățire sunt doar focuri de artificii preelectorale. În situația dată, doctorii onești (și majoritatea sunt astfel!) practică o medicină „de război”, încercând să se adapteze la ce nu se pot adapta. Desigur că, în condiții de sărăcie, riscul de risipă este paradoxal mai mare. Din păcate, reacția oficială la acest fenomen este deseori o legislație incompletă și incoerentă, ca dispoziții și ordine formulate într-un limbaj de lemn, care nu fac decât să îngreuneze activitatea medicală propriu-zisă. Un exemplu elocvent în această direcție este medicul de familie, clamat ca fiind categoria de bază a îngrijirii medicale, dar care a fost îngropat încet-încet în tone de hârtie justificativă și activitate birocratică non-medicală.

Prezumția de vinovăție

Una din metodele subterane de a devia de la realitate, prezentate pe linia „senzaționalului” în ultimul timp, este ascunderea sub conflictul de interese din relația medicului cu companiile farmaceutice. Informațiile servite publicului sunt frecvent distorsionate și neverificate. Medicamentele sunt substanțe extrem de controlate, iar promovarea lor se face în urma unor dovezi bazate pe studii clinice derulate pe mulți ani. Cine se poate ocupa de prezentarea progreselor medicale dacă nu medicii cu expertiză în domeniu? Este în conflict mecanicul auto cu șoferul căruia îi propune o metodă de reparare a mașinii? Dar este mult mai comodă „prezumția de vinovăție” la adresa medicilor și ascunderea dorinței continue de reducere a cheltuielilor de sănătate sub această mască. S-a afirmat că, prezentând în conferințe științifice sponsorizate de firme farmaceutice un anumit medicament, se creează o premisă neonestă de a se prescrie preferențial acel medicament. Însă nimeni nu a făcut dovada concretă că acest lucru chiar se întâmplă în realitate. Hârtia suportă multe, dar unul din editorialele recente ale unui post de presă care, altfel, practică informația decentă, relatează negru pe alb: „(...) interesul pacientului trece în plan secund. [Doctorii] pot înclina să prescrie medicamentele companiei de unde iau bani, indiferent de eficiența lor, sau chiar pot ajunge să facă experimente pe pacienți”. O inepție mai mare n-o putea scrie nimeni: eficiența medicamentelor este standardizată și recomandarea lor se face pe baza ghidurilor medicale, iar studiile clinice sunt reglementate de legi draconice internaționale, de la care nu te poți abate, deoarece monitorizarea este continuă. Este însă de înțeles cam ce impact are asemenea blasfemie asupra pacienților. Aș mai adăuga la acest capitol de critică a mistificării că, în România, proporția majoritară a activității de educație continuă a doctorilor (care este obligatorie) a fost suportată de industria farmaceutică și nu de alocații de la buget sau de inițiative ale Ministerului Sănătății. Într-un editorial publicat cu puțin timp în urmă de profesorul Ioan Paul Stoicescu, cunoscut pneumolog, subiectul a fost analizat în detaliu sub titlul: „Încă o diversiune pentru medici”, atrăgând atenția asupra discreditării injuste a doctorilor. Din păcate, nimeni nu a ținut cont de acest material scurt și lămuritor.

„Feudalii” și progresul sistemului

În acest peisaj deloc senin, a sosit la Ministerul Sănătății un ministru tânăr, tehnocrat, pe care l-am privit ca pe un cavaler pe un cal alb, așteptând, din perspectiva biografiei domniei sale, să înceapă să facă lumină. Din păcate, imaginea reală s-a dovedit a fi mult mai puțin idilică. Spre stupoarea mea și a colegilor mei, domnul ministru a declarat public că sistemul medical este o „mocirlă”, vizând în subtext personalul medical în principal și nu sistemul în sine. Domnul ministru a uitat să precizeze că domnia sa scrutează această „mocirlă” din centrul ei, adică de la Minister, și că nu a dat prea multe semne că ar vrea să asaneze această mocirlă. Ba, dimpotrivă, și-a stabilit un nou focar, care, în opinia domniei sale, este una din cauzele principale ale deficitului sistemului de sănătate, și anume profesorii universitari, acești „feudali” care nu permit progresul sistemului. Nu știu ce expertiză îi justifică domnului ministru asemenea gândire și pe ce studii se bazează în afirmațiile sale. Încă o dată, nu mă declar dintre cei mulțumiți de evoluția sistemului de învățământ medical românesc – îi cunosc problemele, eforturile, ca și inerția de remediere – dar de aici până la o astfel de generalizare este o distanță conceptuală. Desigur, domnul ministru a mai încercat să atenueze șocul declarației, altfel într-un mod foarte stângace, afirmând că „în mlaștină se mai găsesc și diamante”, dar asta nu schimbă impresia generală. Conflictul mocnit, neproductiv și stupid dintre Ministerul Sănătății și învățământul medical nu este o noutate, dar a ajuns la apogeu. Actul care parafează acest apogeu este recenta ordonanță de urgență care consideră că prezența unui cadru didactic la conducerea unui spital sau a unei secții de spital, așa cum era prevăzută în lege, este discriminatorie și nu are nimic de a face cu „abilitățile manageriale”. Această ultimă afirmație apare în motivația ordonanței. Ocuparea de către cadrele didactice a unor poziții de conducere în spitalele clinice este considerată „una dintre cauzele managementului defectuos”. Mi-e teamă că avem o mare problemă cu această afirmație. În primul rând, este o acuzație injustă, fără niciun fel de probă în favoarea ei. Domnul ministru nu a adus nicio dovadă că secțiile și spitalele cel mai prost conduse ar fi cele conduse de cadre didactice. Din cunoștințele pe care le am, îmi vine să afirm aproape contrariul. Aștept cu nerăbdare o analiză științifică a sistemului medical pe acest subiect. De fapt, o așteptam înainte de publicarea prezentei ordonanțe. În al doilea rând, domnul ministru nu știe sau face abstracție de faptul că învățământul medical este altfel decât cel politehnic sau de la științe economice. Un profesor (ca instituție, nu ca individ) se creează greu și este atestat pe baza unor dovezi pe care, din cunoștințele mele, nici un alt manager nu le prezintă, iar profesorul (în sens de cadru didactic) este pregătit exact în ceea ce trebuie să facă – managementul actului medical. Pentru că, poate, domnul ministru a uitat: în secțiile clinice se manageriază și se tratează pacienți în condițiile vitrege pomenite mai sus. Sigur, am lucrat și am luat cunoștință de diverse sisteme medicale din lumea largă; există locuri unde abilitățile administrative și cele educaționale sunt clar disjuncte, dar în prezența unei metodologii foarte clare de aplicare, ceea ce e departe de a fi cazul nostru. O asemenea metodologie necesită timp și informare pentru elaborare, ceea ce se pare că nu a fost cazul grabei în emiterea prezentei ordonanțe. Într-un spital universitar, coordonarea actului medical pe secție este (și trebuie) făcută în primul rând de către cadrul didactic superior (asta în situația în care, în conformitate cu opinia domnului ministru, această poziție nu este mai degrabă un handicap decât o calitate); nu prea văd cum va funcționa o secție în care între profesor și șeful de secție există un conflict operațional și, mai ales, mă întreb cine îl va arbitra. Menționez, de asemenea, două aspecte din Legea 95/2006: primul este că șeful de secție are atribuții medicale; cum ar putea el superviza decizia unei persoane cu expertiză superioară? În al doilea rând, conform aceleiași legi, profesorul (cadrul didactic) nu este numit ex officio, ci atestat de managerul spitalului și senatul universitar ca for educațional. Și mai trebuie și să dea raport de activitate, ca toată lumea. Deci, unde e problema? Personal, nu mi-am dorit niciodată să fiu manager de spital, pentru că nu am abilități în acest sens și cred că multe dintre cadrele didactice care au acceptat această poziție au făcut, în fapt, un mare sacrificiu. Din motive de decență personală, nu vreau să discut prevederea legată de vârsta de pensionare a profesorilor și academicienilor, privită de aceeași echipă ca o discriminare, uitând atât că numărul real al acestor persoane calificate superior este mic, cât și munca depusă pentru a ajunge la nivelul lor profesional, considerând totuși această optică ca pe un penibil egalitarism populist.

Imixtiunea în învățământ

Ceea ce mi se pare cel mai revoltător este imixtiunea Ministerului Sănătății în problemele de învățământ și educație medicală la care contribuția lui constructivă este minimă. Un subiect favorit abordat pro domo sunt rezidenții. Sunt foarte motivat în activitatea cu rezidenții și, ca mulți dintre noi, fac eforturi deosebite ca aceștia să poată progresa profesional. S-a afirmat că rezidenții pleacă pentru că nu au ce și de la cine învăța. Mi se pare o afirmație fără niciun suport, atât timp cât o proporție însemnată din doctorii care pleacă din și după rezidențiat se încadrează perfect acolo unde se duc. Exemplele concrete pe care le pot da nu încap în acest editorial. Știu foarte bine că mulți rezidenți sunt frustrați de lipsa unei activități de pregătire consistentă și pentru asta unele cadre didactice nemotivate sau blazate au o incontestabilă vină. În același timp, știu că rezidentul încadrat ca medic în spital trebuie să facă față, alături de personalul secțiilor, unei cumplite activități birocratice, care a devenit prioritară și nu mai lasă loc pentru altceva. Deși rezidenții reprezintă a treia linie de învățământ universitar, conform legii, există minimal dorința Ministerului Sănătății de a negocia cu universitățile modalitățile practice de pregătire, pentru care universitățile au expertiză și mijloace, iar ministerul nu. Mă întreb retoric, în lumina noii ordonanțe, cine va pregăti rezidenții în spitalele clinice: șeful de secție sau „profesorii”? Una din activitățile asumate de minister este organizarea examenelor; examenele le dau cadrele didactice, dar metodologia o dă ministerul, iar aceasta este frecvent falimentară. De exemplu, la examenele de specialitate și primariat, bibliografia indicată în metodologie este demult depășită; atunci, îmi pun întrebarea: ce anume îi cerem candidatului la aceste titluri – istorie sau să știe medicină? Multe din cadrele de examinare, pe drept cuvânt, nu îndrăznesc să se abată de la metodologie în epoca „prezumției de vinovăție” pe care o trăim. Își asumă Ministerul Sănătății rolul în acest aspect de „proastă pregătire” pe care o pune în spatele universităților? Constat cu mare deziluzie și tristețe augmentarea publică și perpetuarea conceptului de „profesor feudal” în antagonism cu „managerul profesionist”. Despre ce feudalism vorbim? Profesorul nu este ordonator de credite și, în foarte multe cazuri, abia dacă este întrebat despre activitatea managerială din spital. Sunt „actele de feudalism” la care se referă oficialii săvârșite mai mult de profesori decât de ne-profesori sau asta depinde, de fapt, de funcția în sine și de cât de dictatorial este concepută ea? Ne grăbim, pe considerente mai mult populiste decât realiste, să defrișăm profesorii universitari care au, prin forța lucrurilor, o anumită vârstă. Pentru că un cercetător și, poate, un medic (cu multă rezervă) pot fi geniali la o vârsta tânără, dar un profesor necesită obligatoriu ani de formare pentru a ajunge la expertiză profesională. Cine va reface ce se dărâmă acum? Și în cât timp? Ministerul Sănătății? Dumneavoastră, domnule ministru? Mi-e teamă că nici unul, nici altul nu aveți expertiza necesară. Și mi-e teamă, domnule ministru, că la capitolul „înțelegerea problemelor sistemului românesc de sănătate” ați rămas, din păcate pentru toți, corijent, chiar dacă fredonați cu veselie, așa cum o făceam toți in copilărie, „a venit vacanța, cu trenul din Franța/dărâmarea școlilor, moartea profesorilor”.

Notă autor:

Gheorghe Andrei Dan are 64 de ani, este profesor la UMF „Carol Davila” București și șeful secției clinice de cardiologie de la Spitalul Clinic Colentina. Este fellow al American Heart Association, gold premium professional member al American Heart Association, fellow al European Society of Cardiology și a fost președinte al International Society of Cardiovascular Pharmacology. De 36 de ani, este cadru didactic, trecând prin examen toate treptele didactice.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe