Ostin C. Mungiu este profesor universitar,
medic primar farmacologie clinică și explorări funcționale, cu competență în
terapia durerii. A fost președintele Asociației Române pentru Studiul Durerii
și este președintele Asociației de Algeziologie din România.
A fost consilier pentru European Federation of IASP Chapters (EFIC). Director
fondator al Centrului pentru Studiul și Terapia Durerii din cadrul UMF „Gr. T.
Popa” Iași.
În
principiu, tot personalul medical și paramedical capătă cunoștințe elementare
de terapie a durerii, cel puțin pentru durerile ușoare sau moderate. Când însă
este vorba de dureri puternice, cum ar fi cele din timpul actului operator sau
durerile cronice severe, lucrurile se complică. În primul tip de dureri, cei
mai utili sunt specialiștii anesteziologi, pentru care de mulți ani deja există
o specialitate cu un prestigiu bine definit. În cel de al doilea
caz, al durerilor cronice severe, care pot apărea într-o multitudine de
afecțiuni și care devin o boală în sine, s-a simțit nevoia unei intervenții
interdisciplinare, care, în majoritatea țărilor civilizate este realizată de
specialiști în terapia durerii.
Dacă
ne uităm la curricula universitară, observăm că studentul medicinist învață
despre căile durerii, la anatomie, în primul an, succint despre transmiterea
influxului dureros prin anul al doilea, despre tipurile de durere ca simptome
ale diferitelor boli în anii trei, patru și cinci, iar despre analgezice undeva
prin anul al treilea. Nu suntem atât de naivi să credem că studenții pot păstra
în memorie, de la an la an, cunoștințele primite, astfel încât să-și facă o
imagine integrativă asupra diagnosticului (mai ales a diagnosticului
diferențial) și a managementului complex a diferitelor tipuri de durere.
Această discrepanță a fost observată și de alți universitari din țările
dezvoltate. Din această cauză s-a ajuns la un consens în lumea medicală, încă
de acum patru decenii, privitor la necesitatea integrării cunoștințelor despre
durere, atât la nivel universitar, cât și la nivel postuniversitar. La nivel
universitar, s-a considerat necesar ca într-unul din anii terminali să se
introducă un curs integrat despre diagnosticul și terapia durerii, astfel încât
cunoștințele risipite (și în parte uitate) de-a lungul primilor ani de medicină
să poată fi predate unitar – pentru ca, atunci când termină facultatea, un
medic să poată deosebi o durere nociceptivă de una non-nociceptivă, pentru a
putea trata formele ușoare și moderate sau a direcționa pacientul către un
specialist adecvat.
Am
fost martor și participant (în calitate de consilier european), timp de aproape
un deceniu, la dezbateri aprinse în consiliul EFIC pe tema educației, în
privința diagnosticului și terapiei durerii. În Europa, cel mai avansat
învățământ de algeziologie este în Italia, Germania, Marea Britanie, Franța,
Israel și țările scandinave. Fie că se numesc terapeuți ai durerii sau
algeziologi, acești specialiști provin nu numai dintre anesteziști, ci și din
alte specialități (neurologi, reumatologi, farmacologi clinicieni, specialiști
în paliație, chirurgi, interniști, obstetricieni etc.). Odată formați, ei vor
lucra în secții, clinici sau spitale destinate terapiei durerilor cronice.
Pacienții din aceste secții sunt, de regulă, cei care, prin natura durerii lor,
depășesc o specialitate strictă sau au epuizat mijloacele terapeutice pentru
boala de bază, rămânând doar să-și trateze durerile severe. Chiar și medicul
algeziolog, în unele țări, este asistat de o echipă în care sunt prezenți, după
caz, psihiatri sau psihologi, kinetoterapeuți, fizioterapeuți, farmacologi de
clinică etc.
În
țara noastră, după înființarea Asociației Române pentru Studiul Durerii, s-au
realizat sporadic cursuri postuniversitare de actualități în terapia durerii și
apoi a fost aprobată o competență de terapia durerii, care se desfășura (destul
de formal) la București. Absolvenții acestor cursuri, de regulă medici de
medicină generală, în multe cazuri nu devin adevărați algeziologi, ci doar își
mai bifează o steluță pe cartea de vizită a cabinetului particular.
Ca
urmare a acestei stări de fapt și ținând seama de experiența colegilor din
Europa de Vest, am inițiat la Facultatea de Medicină din Iași introducerea unui
curs de algeziologie. Acest curs universitar a fost inaugurat în 1997, când
algeziologia a devenit disciplină opțională, mai întâi la Facultatea de
Medicină și apoi și la Facultatea de Medicină Dentară a UMF „Grigore T. Popa”
Iași. Cu mici variații, cursul s-a menținut în curricula universitară a
facultăților până în zilele noastre.
În
anii următori, algeziologia a fost introdusă și la nivel postuniversitar sub
formă de masterate, la Facultatea de Medicină din Iași și la secția de
kinetoterapie a Universității „V. Alecsandri” din Bacău. La secția de
kinetoterapie a Facultății de Educație Fizică și Sport, a Universității
„Alexandru Ioan Cuza” din Iași, cunoștințele despre durere au fost predate
inițial sub denumirea de algeziologie, iar ulterior, prin contopirea
disciplinelor, cursul s-a numit Farmacologie și terapia durerii.
Pentru
pregătirea masteranzilor în terapia durerii, de mare utilitate s-a dovedit a fi
Centrul pentru Studiul și Terapia Durerii (cu finanțare de la Banca Mondială),
cu sectoarele sale preclinic și clinic care au oferit baza materială a
acumulării cunoștințelor necesare. Tot pentru pregătirea studenților și a
masteranzilor, colectivul disciplinei de farmacologie-algeziologie din Iași,
împreună cu alte cadre academice de la Târgu Mureș și Bacău, au publicat o
serie de manuale și un tratat de algeziologie (finanțat cu un grant CNCSIS). Cu
prilejul unor manifestări științifice tradiționale organizate sub egida
Asociației de Algeziologie din România (AAR) – Zilele medicamentului și
congrese de durere –, s-au ținut cursuri intensive de actualități în terapia
durerii.
Altă
serie de cursuri s-a ținut ca urmare a implementării granturilor IASP (nouă la
număr), pe teme de educație în domeniul durerii, care s-au adresat asistenților
ATI, asistenților de medicină internă și chirurgie, asistentelor de farmacie,
rezidenților de medicină și farmacie precum și medicilor pediatri. Cu fondurile
din granturi s-au realizat și site-uri de algeziologie și s-au publicat volume
cu conținutul prelegerilor.
Realizări
în acest domeniu mai există și prin alte câteva centre universitare, dar din
păcate predarea algeziologiei nu s-a generalizat ca în alte țări. Acțiunile
menționate nu au fost popularizate suficient și nu se integrează într-o
strategie coerentă asupra formării de specialiști în domeniu. Pentru a acoperi
nevoia de algeziologi, în domeniul atât de dificil al terapiei durerilor
cronice severe, sunt necesare: recunoașterea durerii cronice ca boală în sine
și introducerea ei în nomenclatorul Ministerului Sănătății, cu toate
implicațiile ce rezultă din aceasta; recunoașterea necesității de formare a
unor specialiști în terapia durerii – algeziologi; constituirea cadrului
academic necesar pregătirii acestor specialiști; planificarea, construirea și
bugetarea unor centre specializate pentru terapia durerii cronice (clinici sau
spitale).
