Poate vă amintiţi de începutul ghidului amuzant al lui Jerome K. Jerome, Trei într-o barcă, în care unul dintre personaje se regăsește în descrierea febrei tifoide, coreei Sydenham (dansul sfântului Vitus) și, până la urmă, în aproape toate diagnosticele dintr-o carte de medicină, cu excepţia „genunchiului menajerei”. După oroarea iniţială, personajul e încântat de ideea că ar fi un specimen special, demn de studiat la o facultate de medicină: studenţii n-ar avea decât să-i dea un ocol și ar fi gata să-și ia diploma. Aproape că îi e ciudă că „genunchiul menajerei” lipsea din colecţie. Nu-l apreciem îndeajuns pe Jerome K. Jerome. Îl vedem ca pe un umorist, dar în două paragrafe dintr-o cărţulie din 1889 reușește să descrie cele două faţete ale autodiagnosticului. Să le numim contagiune și adopţie.
 

Primul aspect, contagiunea, e felul în care empatizăm anxioși cu descrieri de simptome și boli. E „sindromul studentului la medicină”. Azi, când cantităţi enorme de informaţii medicale sunt la îndemâna oricui, nu cred că e vreun medic care să nu se întâlnească, frecvent, cu pacienţi cu dosare groase de investigaţii neconcludente, speriaţi până la obsesie de boli eluzive. Sunt cazuri care uneori ne epuizează, ne exasperează și nu întotdeauna recunoaștem marea suferinţă care le însoţește.
Al doilea aspect al autodiagnosticului este, în era social media, un fenomen amplu și complex. 

Spre deosebire de secolul XIX al lui Jerome, există acum comunităţi întregi de oameni care adoptă un diagnostic: se regăsesc identitar în el, după ce e popularizat pe platforme cu audienţe uriașe. Întâlnesc, adesea, la cabinet, tineri convinși că au tulburări de spectru autist, ADHD sau borderline. Frecventează deja grupuri online și urmăresc influenceri care îmbrăţișează astfel de diagnostice. Nu se tem de ele, din contră, caută confirmarea lor „oficială”, medicală, simt că aceasta ar fi o ușurare și o validare a luptei pe care o duc. Uneori, bănuielile lor se confirmă, alteori sunt flagrant false. De cele mai multe ori însă ne aflăm într-o zonă gri. Ajuns aici, autodiagnosticul nu este niciodată gratuit, el e consecinţa unei autentice suferinţe care își caută recunoașterea.
 

Unul dintre lucrurile pe care le putem face cu acești pacienţi este să îi însoţim înapoi, din lumea termenilor medicali abstracţi și a acronimelor diagnostice în cea a vieţii reale, cu grijile și durerile ei omenești. Pentru mulţi dintre ei, semnificaţia reală a suferinţei se află în istoria lor personală, mai curând decât într-o boală anume. E un demers invers decât cel obișnuit, semio­logic, dar e un ocol bine-venit pentru noi toţi.