Taman când mă pregăteam, într-una din zile, să părăsesc sala de lectură a unei biblioteci ieșene, surprind o discuţie între o studentă și o doamnă de la serviciul de relaţii cu publicul al instituţiei. Evident că ochiul medical a observat cât de trupeșă era tânăra. Dar când mi-a fost dat să aud ce-i solicita doamnei, de fapt, nu am putut să nu consemnez în scris întâmplarea. Nevârstnica se interesa dacă biblioteca va fi deschisă în timpul verii. Nu a mulţumit-o replica afirmativă pentru că, pe dată, a emis a doua interogaţie: „Dar aveţi lift?!”. Întrebarea ar părea justificată, dată fiind greutatea în deplasare a studentei silitoare, însă relaţia dintre scări și tineri este din ce în ce mai tensionată. Cum le apare o rampă, orice ar presupune ridicarea picioarelor și o ascensiune neasistată, cum sunt cuprinși de mâhnire. Liftul e luminătorul existenţei lor.

Maternaj de tip distal

Ne-am gândi că mediciniștii, acești viitori gardieni ai sănătăţii, iubesc să zburde și să ţopăie, mai ales că știu că zbenguiala le mobilizează substanţe care le augmentează starea de bine. Sau că mișcarea, ca măsură terapeutic-preventivă în multe dintre afecţiunile pe care le studiază în timpul anilor de studiu, este principala recomandare pe care ar trebui să o rostească în dialogul cu pacientul. Însă, așa cum îmi spunea o studentă, în an terminal, căreia îi sunt coordonator al unei teze de licenţă despre gimnastică și maternitate, colegele ei erau revoltate când se aflau nevoite să participe la orele de educaţie fizică. „Noi vom ajunge doctoriţe, ce ne trebuie sport?!” Și dacă ar fi să le examineze fizic cineva, cum se practica odinioară, și să le întrebe: „Ce avem noi aici?”, răspunsul ar fi simplu: cărniţă moale. Este caracterizarea unei doamne, profesor de educaţie fizică la o instituţie de învăţământ medical superior din România, cu care m-am întâlnit recent la un eveniment. Studentele, de la orice specializare, nu reușesc să stea în picioare mai mult de 10 minute, ce să mai zică de menţinerea unei posturi corporale corecte, de deprinderi motrice de bază, ori de forţă, viteză sau rezistenţă?! 

Aș completa, pentru că mi se pare că moliciunea asta se extinde și în alte câmpuri ale existenţei, cu ce-mi spunea o universitară, care e aproape să atingă vârsta consacrată de una dintre cărţile lui Balzac, când a auzit că o legăn pe Sabrina pe picioare, la adormire. „Eu, când voi avea copil, o să-i iau balansoar electric și, evident, premergător. Ce, n-am altă treabă în viaţă decât să legăn și să car în braţe un plod?” M-aș fi gândit că îi trecuse prin faţa ochilor, în vreo carte pe care o fi răsfoit-o în facultate sau în rezidenţiat, vreun pasaj în care se menţiona că proximitatea fizică dintre trupul mamei și cel al copilului favorizează secreţia de oxitocină, sau că acel huţa-huţa al femeilor de odinioară e de natură să stimuleze sistemul vestibular al pruncului. Că în societatea de astăzi, marketingul și feminismul radical susţin un maternaj de tip distal, în locul celui proximal, e limpede. Și s-a ajuns la trupuri vlăguite și betegite de timpuriu. Toate și toţi aceștia văd relaţia cu corpul bebelușului, cu corpul lor, mișcarea, exerciţiul fizic, în special, un balast inutil demnităţii lor spirituale, fiinţe superioare ce se cred, doctori, intelectuali adică, mon cher. 

Socoteala care nu funcţionează

Aud pe mulţi că-și rezervă timp pentru conceperea unui copil după ce-și vor dezvolta cariera, își vor construi o casă, își vor achiziţiona o mașină etc. Timp în care nu-și dezvoltă deloc trupul și cred că din Oceanul Pacific va ieși un pește mic, zglobiu și viguros, care va ajunge la ovulul așteptător și-l va cuceri definitiv. Însă socoteala nu funcţionează deloc așa. Nu mă voi aventura într-un discurs despre infertilitatea în creștere de astăzi, ci în constatarea imobilităţii și a sumedeniei de probleme fizice apărute din prea calculata viaţă de îmbelșugare care, speră ei, va forma cuibul în care barza va fi atrasă să-l plaseze pe cel mic. Dragoș 
Pătraru are ca obiectiv fizic, cel puţin unul dintre ele, ca la 70+ să se poată igieniza după folosirea toaletei. Însă până atunci e mai probabil ca, după apariţia mult-programatului micuţ, cei doi – maturi și îndestulaţi material părinţi – să nu-și mai poată permite să-l însoţească pe cel mic în călătoria din pătuţ înspre poziţia bipedă. Până la 70+ să ne pregătim fizic pentru 30+.

În anii ’70, tânărul asistent universitar Valeriu Rusu, în Sympozion, publicaţie a IMF Iași, al cărei redactor șef era, scria: „Apare, din când în când printre noi, în tinereţea noastră, «șoarecele de bibliotecă»: un chip tânăr, ușor palid, cu mușchii firavi, cu mișcările stângace, cu tegumentele albe, mereu, mereu. Se poate zăbovi în bibliotecă, mai mult și mai eficace, echilibrându-ne viaţa și timpul la înălţimea minţii. Vă place acea graţie nesănătoasă, care te face să te gândești la una dintre bolile ce poate n-aţi văzut-o niciodată – «cloroza tinerelor fete»? Ori acea cifoză incipientă și prematură la o coloană vertebrală ce nu are mai mult de două decenii? Sau niște chipuri tinere plăpânde și albe, marmoreene ca în poeziile de acum un veac? E un curaj al vârstei noastre tinere să avem tăria a spune, privindu-ne corpul: «Nu mă plac» și mai ales de a încerca să retușăm dizarmoniile pe care le-a produs pe fiinţa noastră fizică o îndelungată ședere statică în laborator, în bibliotecă sau în clinică. (...) Ochii noștri tineri pot vedea, pot înţelege mai bine decât oricine acea vitalitate pe care ţi-o dă cu nemăsurată varietate sportul. (...) Educaţia fizică gândită, integrată în existenţa noastră dobândește sensul ei real. (...) Într-o rânduială a optimismului firesc, educaţia fizică ne întregește, ne întărește pentru drumul în profesie, în viaţă”.