Chiar dacă unii refuzăm să vedem realitatea, suntem într-un război hibrid prin care se încearcă disoluția statului și a autorităților statului. Ca urmare a dezinformării și manipulărilor zilnice, sporește neîncrederea inclusiv în personalul medical și, astfel, vedem o creștere semnificativă a agresiunilor împotriva personalului medical (de la injurii la loviri). Împotriva acestor agresiuni, legiuitorul a prevăzut sancțiuni specifice contra agresorilor (pacienți sau aparținători). Astfel, conform Legii nr. 166/2026, amenințarea se pedepsește cu amendă sau închisoare de la 6 luni la 2 ani; lovirea sau alte acte de violență, cu închisoare de la 1 la 5 ani; vătămarea corporală, cu închisoare de la 2 la 7 ani; lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, cu închisoare de la 5 la 15 ani, iar omorul, închisoare de la 15 la 25 de ani.

Evident că nici medicii de familie nu sunt scutiți de aceste agresiuni. Dar există și alte forme de agresiune la care medicii de familie sunt supuși zilnic: cerințe nerealiste din partea pacienților! Frecvent intră în cabinetul medicului de familie pacienți care solicită direct „dați-mi o rețetă” (de regulă pentru un antibiotic) sau „dați-mi o trimitere pentru că mâine am programare la policlinică/analize”. Eu întotdeauna le explic că nu au venit la magazin sau la piață, că eu sunt medic, nu „distribuitor de trimiteri” sau „scriitor de rețete”, de aceea trebuie să-mi spună ce-i doare și să mă lase pe mine să fac planul de investigații sau cel terapeutic. 

Exemple internaționale și naționale

Pentru a exemplifica această formă de abuz, menționez un caz prezentat în www.egora.fr, pentru că aceste abuzuri nu au loc doar în România: un tânăr medic de familie a renunțat la cabinetul de medicină de familie la nici trei luni de la instalarea în zonă, în ciuda susținerii oferite de primăria locală. Mai tânăr și încă nerodat în relațiile cu pacienții, medicul s-a plâns că s-a simțit epuizat de „lipsa de respect și solicitările repetate” ale pacienților. Concluzia acestuia a fost una care trebuie să pună pe gânduri organizatorii sistemului medical: „Poate că este timpul, în schimb, să începem să responsabilizăm pacienții: atât timp cât unii văd asistența medicală ca pe un drept fără limite sau obligații, nicio măsură nu va fi suficientă pentru a păstra medicii în zonele noastre rurale pe termen lung”.

Am avut și eu la consult o pacientă tânără, care mi-a cerut să-i dau „o trimitere pentru analize, deoarece are anemie”. La o anamneză mai insistentă, descopăr că simptomele ei (astenofatigabilitate, tulburări de adormire) indică mai degrabă o stare depresivă. Degeaba i-am explicat că „hemoglobinometrul natural” (palma) nu indică o anemie, că de fapt este „obosită” din cauza unei stări depresive, ea a insistat că are nevoie de analize de sânge. Am profitat de faptul că puteam să-i fac un consult preventiv și am trimis-o la analize. Revenind la cabinet i-am dovedit pe buletinul de analize că în niciun caz nu e vorba de anemie și că diagnosticul prezumtiv este tot cel de depresie. Degeaba – pacienta a refuzat consultul psihiatric. 

După un timp, aceeași cerință

După șase luni însă revine cu aceleași acuze și cu aceeași cerință: analize de sânge pentru anemie. După ce i-am explicat că de data aceasta nu am niciun motiv să o trimit la analize de sânge, pacienta mi-a reproșat că „ea plătește asigurările medicale” și că „are dreptul la analize”. Calm i-am explicat că ea, ca pacientă asigurată, are dreptul să se prezinte la medicul de familie, iar acesta să-i recomande investigațiile pe care le consideră necesare. La insistențele acesteia că „ea are dreptul să primească ceea ce ea cere”, i-am dat fișa și i-am solicitat, tot calm, să-și caute un alt medic de familie „mai bun” (pacienta nefiind la primele discuții neprincipiale în cabinet). Ulterior, am aflat că pacienta s-a prezentat la un coleg, unde a solicitat să fie înscrisă pe lista de pacienți, plângându-i-se că „doctorul Pantea nu mi-a dat ceea ce i-am solicitat”. Spre surprinderea ei, noul medic de familie i-a spus „să nu credeți că aici e altfel!”. 

Am apreciat foarte mult răspunsul colegului care știe ce are de făcut ca medic de familie: să consulte și să acorde pacientului ceea ce consideră el că are nevoie acesta. Cu astfel de atitudini unitare din partea medicilor de familie consider că pacienții vor învăța, de voie-de nevoie, că nu ei sunt cei care fac consultul în cabinetul medicului de familie. Astfel, vom avea de câștigat, atât noi, medicii, cât și pacienții.