Articolul îl puteţi citi în z iarul nostru, Viaţa medicală.
Neîndoielnic, totul este o devenire continuă. Noi înşine suntem, în fiecare zi, alţii decât am fost ieri. În timpi geologici, munţii apar şi dispar. Societatea, după cum o simte fiecare, este într-o accelerată schimbare continuă. Ca atare şi regulile ei trebuie să ţină pasul. Nici regulile vieţii sanitare nu se pot sustrage acestei deveniri, sunt un cuantum din marele val social. Schimbarea este un neîncetat efort de perfecţionare. Raportul reuşită/eşec este o altă problemă, dar intenţia de perfecţionare există. (...)
Să ne închipuim două ipostaze ale practicii medicale. Un medic hipocrat încercând să pună un diagnostic. Îşi priveşte bolnavul din toate părţile. Îl palpează de sus până jos. Îi ia în toate poziţiile pulsul. Îi miroase transpiraţia. Îi miroase urina. Îi scrutează scaunul. Îi frământă pur şi simplu abdomenul… Îl întreabă tot ce poate să îl întrebe despre dureri, despre alte suferinţe, despre intimitatea sa, despre rudeniile şi întâlnirile sale, despre poftele şi obiceiurile sale etc… Desigur, toate întrebările sunt orientate, sunt centrate pe o direcţie diagnostică, culegând informaţii, nuanţe ale informaţiilor şi sensurile lor. Practic, medicului hipocrat îi era imposibil să facă disjuncţie între boala pe care o caută şi omul a cărui boală o caută. (...)
Nevoia de explicaţii, de clasare a aspectelor realităţii, este funciară omului. Incertitudinile şi îndoielile ne depăşesc. În prezenţa lor devenim nesiguri şi cu aceasta defensivi. De aceea, omul îşi explică absolut tot ceea ce observă şi experimentează. Chiar dacă este falsă, într-un prim stadiu, această explicaţie are darul de a ne linişti, ceea ce o poate transforma întâi în credibilă, apoi în certitudine, în final căpătând aproape caracter de apriorism. Aşa a început şi Medicina. Acolo unde evidenţele nu erau palpabile, nu puteau fi înţelese (precum infecţiile sau unele manifestări psihopatologice), li se dădea o explicaţie, desigur conformă stadiului gândirii generale de atunci. (...)
Articolul îl puteţi citi în ziarul nostru, Viaţa medicală.
„E curată nebunie să judeci adevărul şi minciuna numai după priceperea ta.“ Montaigne (I, 27, 2003). Adică, în înţelegerea lucrurilor, noi parcurgem etape. Fiecare etapă aruncă lumina sa asupra lucrurilor, oferindu-ne, de fiecare dată, o altă imagine, pe care noi o credem cea definitivă. (...)
Învăţământul este parte componentă a societăţii şi nu poate evolua decât în acelaşi sens cu aceasta. Învăţământul medical este parte a celui general, deşi are specificul său. De aceea, problemele
învăţământului medical sunt problemele generale ale învăţământului, plus problemele specifice. (...)