Între ramurile medicale, Psihiatria resimte cel mai acut această diferenţă în relaţia medic–bolnav, deoarece, dacă medicina, în general, este ştiinţa prezervării sănătăţii şi a însănătoşirii persoanei, Psihiatria este medicina fiinţei umane. Aceasta înseamnă o relaţie empatică nemijlocită între oameni, care la rândul ei presupune cunoaşterea omului atât din interiorul şi exteriorul său, cât şi în contextul său. Este ceva ce ţine de acelaşi univers uman ca ştiinţa de a trăi frumos. Nu este de ajuns, spre a ajunge un om complet şi armonios, între oameni, să respecţi regulile, principiile şi obiceiurile, este ceva în plus să ştii să trăieşti frumos şi curat între oameni, este nivelul suprem al umanizării speciei umane. Aşadar, mult dorita şi binevenita evoluţie a tehnicii medicale ne-a făcut să pierdem ceva din caracterul esenţialmente uman al practicii medicale. Secolul XX a conştientizat acest lucru, conştientizare care a pus pe tapet necesitatea reumanizării medicinei. S-au intuit toate acestea după sinistrele abuzuri ale raţiunii în secolul XX. Este de ajuns să amintim doar oribilele experienţe făcute pe prizonieri de către toate marile armate combatante în cel de-al Doilea Război Mondial, dar mai ales despre coşmarurile experienţelor naziste pe fiinţe nevinovate, toate făcute în numele raţiunii şi pentru „binele public“ pe care îl generează cercetarea ştiinţifică. A fost degenerarea raţionalismului în criminalitate. Raţiunea fără afectivitate este un grav dezechilibru. Ei bine, filozofia încă nu s-a achitat de sarcina rezolvării acestui echilibru. Spre cinstea ei, medicina i-a luat-o punctual înainte. Iniţial şi-a clarificat principiile deontologice ale cercetării, iar acum, prin paradigma Medicina centrată pe persoană o face vizând direct practica medicală, diagnosticarea inclusiv prin cunoaşterea si înţelegerea persoanei care s-a îmbolnăvit, apoi tratarea persoanei care s-a îmbolnăvit, în contextul său, cu resursele şi aspiraţiile sale. O, desigur, însuşi Hipocrat gândea aşa! Da, dar la un alt nivel! Şi apoi el nici nu putea altfel. Să ne aducem aminte de Spirala lui Hegel. Aceeaşi idee ca la marii ctitori, dar la alt nivel al cunoaşterii, pe o altă buclă a spiralei. În fapt realitatea fiinţării este structurată pe niveluri, structurare posibilă datorită proprietăţilor modularităţii deschise a structurilor biologice, spre deosebire de proprietăţile modularităţilor închise fizico-chimice. Modularitatea deschisă este acea proprietate a materiei care face posibilă organizarea în structuri biologice, organizarea într-o diversitate nelimitată, deschizând uşa evoluţiei. Avem astfel dinspre nefiinţă biologică (dinspre fizico-chimic) spre spiritual: nivelul moleculelor biologice, nivelul celular, nivelul tisular, de organ şi nivelul entităţii organismului, nivelul psihologic individual ontogenic, deasupra căruia se continuă, în cazul omului, în supraindividual cu nivelul social (interrelaţional), iar în final nivelul cultural-spiritual. După cum vedem, fiinţa umană are o mai mare extensie în supraindividual decât restul fiinţelor. Să nu uităm
că H. Ey concepea psihismul (un nivel), şi suferinţele lui, pe infraniveluri de structurare ontogenetică şi destructurare patologică.
    Simplificând, fiinţa umană are patru niveluri: biologic, psihologic individual ontogenetic, socio-relaţional şi cultural-spiritual, aşadar o entitate bio-psiho-socio-culturală, două niveluri individuale şi două supraindividuale. Evoluţia tehnico-ştiinţifică a împins în secolul XX medicina în situaţia de a-şi focaliza atenţia aproape exclusiv pe nivelurile individuale ale sănătăţii şi suferinţei fiinţei umane. Paradigma Psihiatriei centrate pe persoană elaborată de prof. Juan E. Mezzich şi magistral aplicată în cazul Psihiatriei copilului şi adolescentului de către prof. Michel Botbol, ne readuc în atenţie nivelurile supraindividuale ale fiinţei umane. De altfel, chiar noţiunile şi discursurile de care ne folosim atunci când luăm în proprietate realitatea, cunoscându-i raporturile, sunt structurate pe niveluri. Astfel, în gândirea şi practica psihiatrică, între altele, avem un nivel al noţiunilor punctual „tehnice“ de abordare a suferinţelor psihice. Printre acestea figurează cele de diagnostic, tehnici terapeutice etc… Sunt noţiuni clare şi precise ale cunoaşterii. Dar avem şi un alt nivel noţional, al înţelegerii, al sensurilor. Aşa sunt cele de spectru, endogenie, psihogenie etc… Ele sunt cu mult mai ambigue, dar sunt orientative, dau sensuri cunoştinţelor noastre. Sunt noţiunile nivelului înţelegerii, superior nivelului cunoaşterii. Este una să cunoşti toate datele unei probleme şi este cu totul altceva să înţelegi sensul acelor date. Întotdeauna întâi a fost intuiţia, a urmat întrebarea, după care căutarea şi apoi datele concrete la care ne-a condus căutarea. În sensul acestor niveluri ale realităţii în general, a fiinţei umane în particular, a cunoaşterii şi înţelegerii bolilor psihice, Psihiatria centrată pe persoană este o noţiune care aparţine nivelului înţelegerii psihiatrice. Această noţiune se dezvoltă într-o paradigmă. Prin toate nivelurile fiinţei noastre, care sunt interdependente în unitatea fiinţei, noi suntem o autodevenire continuă. Acest adevăr este mai evident şi mai exprimat în nivelurile supraindividuale socio-relaţional şi cultural-spiritual. Abordând boala în mod concomitent şi nedisjunct cu fiinţa bolnavă, paradigma Psihiatria centrată pe persoană a domnului prof. Mezzich oferă şansa înţelegerii autodevenirii continue a fiinţei umane precum şi şansa aplicării sanogenice a acesteia.