Un
sistem, oricât de complex, poate fi coordonat cu maximă eficienţă dacă
deciziile sunt clare şi logice, iar relaţia dintre subsisteme are la bază
principiul funcţionării sistemice. Este uşor de înţeles că absenţa oricăreia
din condiţii va genera într-un fel sau altul falimentul sistemului. Sistemul
sanitar nu face excepţie. Subsistemul său esenţial este reţeaua sanitară. Un
alt subsistem este cel financiar, în speţă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate
(CNAS). Al treilea este societatea (comanditarul de servicii medicale), cu
pivotul său, politica sanitară a statului. Rolurile fiecărui subsistem sunt
foarte diferite, chiar dacă împreună asigură funcţionarea sistemului. Reţeaua
sanitară trebuie să asigure asistenţă medicală de maximă calitate posibilă oricărei
persoane care se adresează, dacă este asigurat, fie prin contribuţie proprie,
fie prin lege de către stat, fie prin plată directă, precum şi urgenţelor,
indiferent de calitatea de asigurat sau plată. Dar pentru aceasta trebuie
definit în cadrul fiecărei specialităţi, cu maximă responsabilitate şi restricţie,
statutul de urgenţă, criteriile ce trebuie îndeplinite. Pentru a-şi putea îndeplini
menirea ea trebuie lăsată, prin specialiştii săi, să se autoorganizeze, în
sensul funcţionării medicale optime. Orice amatorism în domeniu nu poate decât
să dăuneze, afectând calitatea actului medical. Desigur, autoorganizarea, spre
a nu-şi rata ţinta, trebuie corelată cu (sau supravegheată de) organismul
politic sanitar, ministerul cu reprezentanţele din teritoriu, ca exponent
direct al comanditarului, societatea.
Rolul CNAS derivă din definiţia sa. Aceasta
colectează, în sistem contractual, bani de la cetăţeni şi trebuie să le asigure
acestora asistenţă sanitară de calitate. Ea are relaţii contractuale, prin
lege, cu fiecare cetăţean asigurat, nu cu un cuantum de cetăţeni, nici cu
doctorii în parte, nici cu unităţile sanitare. Medicii şi unităţile sanitare au
obligaţia de a asigura serviciile medicale necesare oricărui cetăţean asigurat,
iar nu să selecteze „cui dau şi cui nu dau pentru că am dreptul să asist“ doar n bolnavi dintr-un număr de 3 x n. Nu este nici logic, nici moral,
nici legic. Problema banilor per cetăţean asigurat nu este problema doctorilor şi
a unităţilor sanitare. Aceasta este datoria CNAS, care nu a gândit până la ora
actuală un sistem logic şi eficient în acest sens. În plus, nici prin competenţă,
nici moral, CNAS nu poate avea rol în organizarea şi supravegherea calitativă a
actului medical. Interesul real al unei case de asigurări de sănătate nu este câte
consultaţii ai făcut ca doctor, ci dacă ai făcut şi ai prescris reţetă la
asigurat şi cât de ieftin (sau cât de scump) ai tratat pentru a asigura maximă
eficienţă terapeutică asiguratului. Numărul de bolnavi reali rămâne oricum
acelaşi, deci este un factor independent de noi, dependent doar de profilaxie –
primară, secundată şi terţiară. Barometrul calitativ al CNAS referitor la
tratamente trebuie să fie gradul de satisfacţie a asiguratului, care este cel mai fidel indicator al stării
de sănătate. Pentru aceste evaluări se pot elabora scale. În acest fel medicii
se pot plăti diferenţiat, după numărul de pacienţi trataţi, costul per pacient şi
gradul de satisfacţie cuantificat. Desigur, pe specialităţi şi stadii ale
bolii. Cât de nelogice sunt actualele reglementări ale relaţiei casei de asigurări
cu unităţile sanitare şi amestecul impostor în probleme specific medicale
reiese şi din următorul exemplu: CJAS a remis spitalelor cerinţa cu ton de somaţie
de a transmite codificarea la internare a cazurilor internate prin spitalizare
continuă ca urgenţe „conform reperelor prevăzute la literele A şi B din anexa
nr. 21 la ordin“. Ei bine, această aberaţie birocratică prevede ca toate
cazurile de psihiatrie să fie codificate astfel: psihiatrie/suicid – inconştient
după tentativă de suicid, inconştient, obnubilat după supradozare/intoxicaţie,
dispnee! (fără suspiciune de hiperventilaţie), cel care sună sau aparţinătorii
se simt ameninţaţi de pacient, tentativă serioasă cu violenţă de suicid,
supradoză, intoxicaţie sau simptome serioase (sic!) şi încă o rubrică, pe altă
pagină, numită tot psihiatrie/suicid, unde intră aceleaşi clasificări plus
„apel la cererea poliţiei“. A reduce urgenţele din patologia psihică la aceste
etichete nemedicale este stupefiant. Toate celelalte specialităţi au o
reprezentare similară. Iar dacă CNAS are ordine cu caracter general, pe care
fiecare CJAS le interpretează după „urechea ei muzicală“ este o altă greşeală.
CNAS se amestecă în mod incompetent în probleme care nu sunt de resortul ei, în
loc să creeze criterii clare, de cheltuire optimă a banilor asiguraţilor. Într-un
cuvânt, suntem într-o profundă confuzie în ceea ce priveşte structura şi funcţionarea
sistemului sanitar şi a componentelor sale deoarece încă nu avem elaborate
criterii clare pornind de la principii profesionale, logice, juridice şi
morale. Nu sunt de vină angajaţii executanţi ai caselor de asigurări de sănătate.
Ei sunt obligaţi să aplice regulile care li se impun. Este necesară statuarea principiilor şi regulilor de funcţionare a
sistemului, de către specialişti.
