Când eu eram student (fără telefon mobil, tabletă, calculator, internet, e-mail) participam la cursuri și stagii încercând să fiu cât de atent eram în stare. Gândurile unui tânăr „zboară”, parcă, mult mai ușor. Sunt materii de care îmi aduc aminte cu mare drag, dar și materii despre care îmi aduc aminte doar că „abia așteptam să treacă examenul”. De la „Cișmigiu et comp.” (și dinainte), activitatea didactică are părţi frumoase și mai puţin frumoase, uneori justificate, alteori ţinând doar de subiectivism. Aceasta nu pare că s-ar putea schimba.

Pe „vremea mea”, după finalizarea studiilor la diferitele discipline, încercam să le arăt foștilor mei profesori/asistenţi că munca dumnealor nu a fost în zadar și nici nu i-am uitat. Încercam să îi vizitez cu diferite ocazii. Erau anumite zile în care alegeam un spital și încercam ca în câteva ceasuri să trec prin toate secţiile în care primisem cadou învăţătură, doar ca să spun bună ziua și mulţumesc. Azi, un e-mail este „la un click distanţă”.

Există și așteptări

La o vârstă de peste 20 de ani există și așteptări, iar când vârsta se apropie de 30, cu atât mai mult. Cred și știu că medicina nu este o meserie, ci este o misiune ce trebuie dusă la bun sfârșit cu vocaţie, cu empatie, cu dorinţa de a face bine celorlalţi – în primul rând. Antrenamentul în acest sens începe (sau ar trebui să înceapă) după octombrie din anul I și durează restul vieţii.

Sunt studenţi despre care mai aflu câte puţin, uneori chiar de la ei. Sunt studenţi pe care îi ţin minte pentru că păreau remarcabili în anul II (într-un fel sau într-altul). Sunt și alţii împreună cu care am participat și la acţiuni extracurriculare și astfel am ceva mai multe așteptări. Cunosc persoane care au ajuns la înţelepciunea de a spune „eu nu am așteptări de la nimeni și nu am încredere în nicio promisiune (...)”. Oare aceasta să fie soluţia?

Un mesaj prin învăluire

Puţin prin învăluire, discutând despre una, despre alta, un medic pe care îl cunosc încă din anul II mi-a povestit, m-a întrebat, mi-a cerut sfatul ca să ajungă în final să îmi transmită un mesaj de la o terţă persoană (dintre cele pe care eu nu le uitasem). Nu îmi aduc aminte ca aceasta să mai fi luat legătura cu mine după anul II, însă acum, fiind luna mai, știa că în iulie se organizează colocviul pentru admitere la doctorat. Și... ce să vezi... brusc și-a amintit că mai există careva cunoscut prin Institutul Cantacuzino care, de ce nu (?), ar putea să se bucure și să spună „da” la solicitare.

Studenţii, de altfel, știu foarte bine ceea ce eu le spun: „Nu dispăreţi. Legătura nu se rupe sau nu ar trebui să se rupă după încheierea sesiunii de examene. Orice profesor și-ar dori să mai știe ce au făcut și ce mai fac foștii studenţi. Un profesor nu procedează ca un robot care vine, își spune lecţia, pleacă și nu este deloc interesat de ceea ce se petrece cu studenţii lui. În cazul în care alegeţi să dispăreţi, cu toate că faţă de perioada în care eu eram student aveţi la dispoziţie metode foarte simple, rapide, gratuite pentru a trimite un mesaj, să nu veniţi cu cereri doar atunci când aveţi nevoie de ceva. Există excepţii. În cazul în care aveţi o problemă de sănătate, nu pregetaţi – în acest caz nu voi precupeţi niciun efort pentru a vă ajuta”.