Ostin C. Mungiu este profesor universitar,
medic primar farmacologie clinică și explorări funcționale, cu competență în
terapia durerii. A fost președintele Asociației Române pentru Studiul Durerii
și este președintele Asociației de Algeziologie din România.
A fost consilier pentru European Federation of IASP Chapters (EFIC). Director
fondator al Centrului pentru Studiul și Terapia Durerii din cadrul UMF „Gr. T.
Popa” Iași.
Alinarea
durerii bolnavilor a constituit întotdeauna o provocare. Istoric, încercările
de a preveni sau calma durerea se făceau fie cu mijloace mecanice (de exemplu,
strangulare), fie cu ajutorul unor substanțe de natură vegetală (de exemplu,
opiu). Durerile operatorii erau dintre cele mai cumplite, amputațiile de membre
realizându-se după ce rănitului i se răcea membrul bolnav cu gheață și i se
administra o băutură alcoolică. În urmă cu 170 de ani, s-a petrecut un
eveniment notabil și anume realizarea de W. Morton a primei anestezii generale
reușite cu eter etilic. Se năștea astfel o disciplină nouă, anesteziologia,
care de atunci a evoluat continuu.
Deoarece
anesteziștii au devenit un corp de elită, buni cunoscători ai mijloacelor cu
care stăpâneau durerea acută, expertiza lor a fost utilizată apoi și pentru
calmarea durerilor din formele severe de cancer. Cu timpul, unii dintre acești
specialiști s-au implicat și în tratarea durerilor non-oncologice și astfel a
apărut o nouă specialitate, algeziologia sau terapia durerii (1). Această
specialitate este recunoscută în foarte multe țări, dar, din păcate, nu și în
România, cu toate eforturile noastre. Un prim pas a fost făcut prin aprobarea
unei competențe în terapia durerii, care însă are mult formalism și
superficialitate.
În
lipsa unor algeziologi, managementul corect al durerii se poate realiza prin
închegarea la nivel de spital a unor echipe multidisciplinare care să cuprindă,
după caz, anesteziști, neurologi, neurochirurgi, reumatologi, farmacologi de
clinică și psihiatri sau psihologi. Toți aceștia ar trebui să posede o
pregătire specifică și temeinică în domeniul terapiei durerii, pentru a găsi un
limbaj comun în diagnosticarea, uneori extrem de dificilă, a unor cazuri de
durere cronică severă (2).
O
mențiune specială trebuie acordată reumatologilor, deoarece durerea
musculo-scheletică este prezentă în proporție foarte mare și este în creștere
odată cu sporirea duratei de viață. Și în acest domeniu, reumatologii trebuie
să facă echipă cu fizioterapeuți, cu specialiști în terapie ocupațională, cu
podiatri și psihologi. A devenit un lucru aproape obișnuit pentru reumatologi
ca, pe lângă terapia orală sau injectabilă obișnuită, să apeleze la tehnici de
injectare intraarticulară sau să efectueze blocuri nervoase. Se preconizează ca
noile generații de reumatologi să fie pregătite pentru diagnosticarea cu
ultrasunete și mai ales pentru injecții ghidate de ultrasunete. De asemenea,
reumatologii și neurologii trebuie pregătiți și pentru administrarea, la nivel
spinal, a unor analgezice sau pentru administrarea, sub ecranul radiologic, a
unor agenți terapeutici țintiți (1).
Un
alt aspect care merită atenție este acela al recunoașterii durerii cronice nu
numai ca simptom, ci ca boală în sine. În multe țări dezvoltate, acest fapt
este deja legiferat dar, și aici, România este corijentă. A recunoaște durerea
cronică drept o boală în sine atrage o serie de consecințe medicale, sociale și
juridice. Este indubitabil faptul că durerea cronică depășește aspectul
medical, deoarece consecințele ei nefaste se manifestă la nivel familial și
social, dar și la nivel economic (absenteism, prezenteism, costuri de
spitalizare, recuperare etc.). De aici, necesitatea înființării unor centre
specializate de terapie a durerii și a unor măsuri de prevenire a durerii
cronice (de exemplu, prin optimizarea condițiilor la locul de muncă). Iată cum
și specialiștii în igiena muncii se regăsesc în cadrul eforturilor conjugate și
a celorlalte specialități pentru a lua măsurile necesare de a preveni
cronicizarea durerii (3).
În
condițiile țării noastre, unde centrele de terapie a durerii sunt rarisime, un
rol important revine nivelului de îngrijire primară, adică medicilor de
familie. În cadrul educației medicale continue, este necesar să se realizeze
cursuri de actualități în terapia durerii, care să permită medicilor să aplice
măsurile adecvate pentru a împiedica cronicizarea durerilor acute. Evident, în
funcție de diagnostic, cazurile problemă vor fi îndrumate spre specialiști.
În
ultimii ani, algeziologia a fost introdusă în unele institute de învățământ
superior, atât la nivel universitar, cât și postuniversitar. Din păcate,
predarea acesteia se face doar în trei-patru facultăți din centrele
universitare Iași și Bacău. La Iași, din 2001, funcționează un centru de studiu
și terapie a durerii și au fost organizate două subcentre, de durere oncologică
și de durere non-oncologică (în cadrul clinicii de reumatologie). Sub egida
centrului, s-au redactat și tipărit ghiduri de management al durerii pentru
asistente medicale, asistente de farmacii, medici rezidenți și specialiști
(4–7). De asemenea, a văzut lumina tiparului și un tratat de algeziologie, în
2002 (3), cu autori din variate domenii: anesteziști, neurologi, fiziologi,
farmacologi, cardiologi, gastroenterologi, urologi, reumatologi, obstetricieni,
psihiatri, oncologi, pediatri, endocrinologi, oftalmologi, kinetoterapeuți,
fizioterapeuți, geneticieni, geriatri, dermatologi și stomatologi. Acest opus,
unic deocamdată în literatura medicală din țara noastră, se constituie într-o
pledoarie convingătoare referitoare la abordarea multidisciplinară a
managementului durerii.
