Dacă
anul trecut ne întâmpinase cu umezeală şi ploi, ziua specială a muzeelor din
2013 a fost una de vară autentică, cât se poate de nimerită pentru a marca a
noua ediţie a Nopţii muzeelor, care,
de această dată, a coincis cu Ziua
internaţională a muzeelor, sărbătorită an de an la 18 mai. Cu o mai bună
mediatizare faţă de anii precedenţi şi cu un număr mereu mai mare de instituţii
muzeale şi de cultură care decid să se alăture acestei iniţiative speciale,
evenimentul a stârnit un interes deosebit atât în Bucureşti, cât şi în restul ţării,
iar publicul doritor să participe a putut să se documenteze amănunţit cu
ajutorul paginii de internet pe care Reţeaua naţională a muzeelor din România,
coordonatoarea manifestării, a lansat-o din timp şi a actualizat-o pe măsură ce
apăreau noutăţi.
Văzând
abordarea propusă anul acesta de organizatori – „Noaptea muzeelor în patru
acte: Bucureşti, Baia Mare, Cluj-Napoca, Sibiu“ – mi-a încolţit în minte ideea,
pentru o viitoare ediţie, de a experimenta traseul cultural şi în altă parte,
în afara Capitalei, în oricare din cele peste douăzeci de localităţi
participante, pentru a surprinde şi a relata şi felul în care publicul din alte
regiuni ştie să se bucure cu o asemenea ocazie. Până atunci însă, fiindcă deja
sunt o călătoare experimentată, am început săptămâna prin a mă documenta
temeinic şi a-mi construi strategiile de „atac“ ale nopţii, în aşa fel încât să
pot acoperi cât mai multe muzee şi evenimente, asumându-mi din start pierderile
devenite inevitabile, în condiţiile în care, în Bucureşti, numărul instituţiilor
participante s-a ridicat anul acesta la 32, faţă de 27 anul trecut, iar
evenimentele conexe puse la cale de unele dintre acestea aproape că ar
justifica petrecerea numai într-un singur loc a unei părţi importante a nopţii.
Panorama din Foişor
Cu o
oră înainte de amiază, când doar trei muzee începuseră deja să primească oaspeţi,
înarmată cu toate cele trebuincioase unei „ofensive“ de lungă durată, m-am
îndreptat spre unul dintre acestea, cel care îmi era cel mai apropiat: Muzeul Pompierilor de la Foişorul de
Foc. Deşi era devreme, fuseseră şi vizitatori harnici, dornici, probabil, ca şi
mine, să se bucure de cât mai multe. Întâmpinaţi de un personal amabil, am
parcurs pe îndelete exponatele reunite în colecţiile de uniforme, de decoraţii şi
medalii, pompe manuale de stins incendii, dar şi documente de epocă, reviste şi
fotografii atestând activitatea pompierilor în timp. Ba mai mult, spre
încântarea mea, am putut face turul complet al terasei, de unde am avut o
panoramă interesantă a oraşului, lucru care îmi lipsise cu un an în 
urmă. La
plecare aveam să aflu că terasa era accesibilă publicului numai până la orele
18, când se estima sosirea unui număr mai mare de vizitatori, iar în condiţii
de aglomeraţie, gazdele, precaute, preferau să evite orice expunere la
accidente nefericite. Sus însă m-a frapat imaginea de îngrădire a cartierelor
vechi de case, făcută de urbanizarea din perioada comunistă prin construirea
blocurilor de pe Calea Moşilor, şos. Ştefan cel Mare şi şos. Mihai Bravu,
pentru a ascunde vederii tot ceea ce aparţinea unor alte vremuri.
La
polul opus, dorind să arate lumii întregi tot ceea ce nu s-ar dori să se ştie,
se află fotografiile câştigătoare din cadrul World Press Photo, prezente pentru a doua oară în ţara noastră şi
incluse şi în acest an în circuitul Nopţii muzeelor. A existat totuşi o disfuncţionalitate.
Deşi în programul anunţat de organizatori vizitarea cortului instalat între
statuile din piaţa Universităţii ar fi trebuit să înceapă la prânz, ajunsă
acolo am aflat, împreună cu alte persoane interesate, că intrarea gratuită avea
să se întâmple numai la căderea serii, ceea ce i-a făcut pe ceilalţi să renunţe,
pentru a reveni, eventual, mai târziu, asta dacă nu făcuseră un drum prea lung
special pentru această locaţie. Din fericire, reprezentanţii presei nu se
încadrau la categoria de restricţii, aşa că am parcurs expoziţia, a cărei
vizionare m-a făcut să conştientizez mai bine câtă durere, moarte, violenţă,
tristeţe profundă, însingurare, izolare, mizerie, sărăcie, ostracizare şi
intoleranţă există în jurul nostru şi cum de multe ori preferăm să închidem
ochii şi să ne facem că nu le vedem, fără a încerca să schimbăm nimic, fie şi
numai la scară mică.
Muzica inimii
Muzeul Naţional al Literaturii Române a
fost şi de această dată, după cum ne-a obişnuit în ultimii ani, unul dintre
„harnicii“ evenimentului, care demonstrează că „cine se scoală de dimineaţă
departe ajunge“. Când am sosit pe esplanada din faţa clădirii, „Matineul
muzical“, cu repertoriu clasic, era în plină desfăşurare, spre evidenta
încântare a spectatorilor, care poposiseră la umbră şi răcoare, deşi stăteau în
picioare şi savurau muzica în ciuda autovehiculelor care tulburau armonia
muzicii, din fericire nu foarte numeroase într-o zi de sâmbătă. Ritmurile
interpreţilor, elevi la liceele de muzică sau studenţi la facultăţile de
profil, erau cât se poate de fericit completate de trilurile vesele ale păsărilor,
parcă şi ele bucuroase să fie părtaşe la această reprezentaţie. Acest concert
stradal, susţinut de muzicieni tineri pentru un public ocazional, mai mult sau
mai puţin avizat, dar dornic de a-şi umple sufletul de frumos şi de a descoperi
ceva nou, mi-ai amintit de un film vizionat recent la un post italienesc,
intitulat sugestiv „Tutta la musica del
cuore“ (Toată muzica din inimă), având ca protagonişti pe studenţii la
Conservatorul dintr-un orăşel din sudul Italiei, care nu ezitau să cânte pe
stradă sau în pieţele publice pentru a-şi convinge concitadinii de frumuseţea şi
de rostul neîndoielnic al activităţii lor şi a dascălilor care îi îndrumau. Căci,
până la urmă, muzica reuşeşte să ne dezmorţească, să rupă bariere, să ne aducă
împreună, spre a putea susţine şi construi lucruri mai departe, în beneficiul
tuturor.
După
concert, în aşteptarea atelierului de „Creative writing“ susţinut de Florin
Iaru în cadrul celei de-a patra ediţii a Târgului naţional al cărţii de poezie,
am descoperit cu plăcută surpriză cafeneaua MNLR, aflată la adăpostul clădirii
neoclasice a muzeului, ascunsă printre copaci bătrâni cu coroană bogată, loc
umbrit ce pare ideal pentru conversaţii şi dezbateri, de ce nu, literare. Asemenea
celor care s-au încins mai târziu în cadrul atelierului, favorizate de numărul
destul de modest de participanţi, nu mai mult de o duzină. După cum avea să
declare conducătorul atelierului, „mă bucur că suntem puţini, ca să putem fi
noi înşine“. Pe seară, acelaşi loc avea să găzduiască cea de-a cincea ediţie a
Maratonului de poezie şi jazz, până târziu în noapte.
Am părăsit
– nu fără o urmă de regret – rotonda agreabilă a Muzeului Literaturii, însă
aveam şi alte ţinte de atins. Urmând firul călăuzitor al Căii Victoriei,
întotdeauna loc plăcut de promenadă, am ajuns la Muzeul Naţional de Artă al României, unde, cu toate că nu începuse
programul propriu-zis dedicat Nopţii muzeelor, se deschiseseră totuşi larg porţile
expoziţiilor temporare, oferind acces liber publicului în cinstea Zilei internaţionale
a muzeelor. M-am delectat alături de alţi câţiva vizitatori curioşi (păcat că
nu au fost mai mulţi cei care să aleagă să îşi petreacă în acest fel o după-amiază
de sâmbătă), întâi cu „Frescele Mănăstirii Argeşului“, puse în valoare într-un
spaţiu generos şi amenajat în concordanţă cu ceea ce îşi propunea să prezinte,
deloc departe de atmosfera autentică a unui aşezământ monahal, chiar în ciuda
unor conversaţii ceva cam zgomotoase, care tulburau momentele de contemplare.
Imediat după aceea, am înconjurat clădirea fostului Palat Regal pentru a
descoperi, în perfectă solitudine (dacă nu punem la socoteală personalul
muzeului), în aripa Kretzulescu, expoziţia „Între Est şi Vest. Pictură rusă din
patrimoniul MNAR, secolele XVI–XX“.
Un muzeu ca o carte
Fără a zăbovi, căci aveam să revin în centru
la vremea înserării, m-am îndreptat în continuare spre nordul oraşului. Am făcut
un scurt popas la Muzeul Naţional de
Geologie, care şi-a primit vizitatorii sub deviza iniţială „O zi într-un
muzeu ca o carte!“ (transformată ulterior, pe măsură ce se apropia ora
închiderii, în „O noapte într-un muzeu ca o carte!“), cu multe programe
interesante dedicate copiilor. Ceea ce m-a atras în mod special a fost expoziţia
temporară de sculptură „Mări adormite – pietre, fosile, artă“ a artistului
Mircea Tocaci. Lucrările sale, incursiune în depozitele marine cretacice de pe
Valea Teleajenului, cu forme originale în care regăsim vestigii şi fosile din
ere preistorice, m-au dus cu gândul la „Măiastra“ şi la „Domnişoara Pogany“ ale
maestrului Brâncuşi, păstrând, bineînţeles, proporţiile.
Ceva mai departe, Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“ a renunţat de această
dată la programul de dimineaţă, pentru a ne pofti la „După-amiaza Muzeului
Satului“. La ora lansării acesteia, animaţia era deja în toi, căci musafirii,
cu mic cu mare, fuseseră tentaţi cu activităţi interesante. Se simţea deja în
atmosfera locului că asistam la o experienţă deosebită, aflată abia la început.
Oricum, vorbim de un muzeu care ne întâmpină de fiecare dată cu o ambianţă caldă
şi primitoare, care şi-a obişnuit publicul cu astfel de evenimente şi ştie cum
să ne facă să revenim de fiecare dată cu aceeaşi plăcere, plini de entuziasm,
fie că participăm la târguri de obiecte şi produse alimentare tradiţionale, fie
că descoperim obiceiuri ale altor neamuri. Aşa s-a întâmplat acum, când, în
zona special amenajată pentru spectacole, comunitatea elenă din Prahova cânta şi
dansa după tradiţia transmisă din bătrâni.
Incursiuni în trecut
Muzeul
Naţional de Istorie a României anunţase intrarea în „hora“ nopţii începând
cu orele 16. La câteva minute trecute de fix, am sosit şi eu pe strada Poştei,
căci accesul trebuia să se facă, în mod deosebit, pe uşa din dos, pentru
protejarea „Comorilor Chinei“, excluse de această dată din circuitul muzeal. Nu
mică mi-a fost mirarea să descopăr, pe lângă gardul de la Stavropoleos, câteva
zeci de persoane aşteptând răbdătoare şi disciplinate la rând, căci muzeul încă
nu deschisese porţile. Se vede treaba că bucureştenii s-au învăţat deja să îşi
facă din timp planurile de vizită şi să îşi noteze cu atenţie orele la care se
deschid muzeele (sau cel puţin orele la care ar trebui să o facă). Între timp,
vizitatorii, ca să nu se plictisească, s-au putut delecta cu o paradă ad-hoc de
mirese, abia ieşite de la slujba de cununie de la una din bisericile care abundă
în vecinătate, spre a-şi face pozele de colecţie înainte de a se întoarce la
nuntaşi şi la petrecere. După alte câteva minute de aşteptare, s-au deschis în
sfârşit marile porţi metalice şi astfel am intrat, prin curtea interioară a
muzeului, direct în Lapidariu, la copia Columnei lui Traian, mai apoi la
Tezaur. Faţă
de vizita anterioară, am remarcat cu bucurie apariţia panourilor explicative
alături de exponatele reprezentative, cu imagini mărite ale acestora,
completând în mod fericit colecţia de obiecte istorice din metale şi pietre preţioase.
Erau foarte mulţi tineri acolo, majoritatea elevi de gimnaziu sau liceu, lucru
care ar fi trebuit să fie îmbucurător, dacă scopul lor ar fi fost, firesc,
acela de a vedea exponatele şi de a învăţa ceva de acolo, nu doar cel de a ieşi
din casă. Părea, dimpotrivă, că interesul lor cel mai mare era să prindă primul
loc liber pe bancă, să folosească intens telefonul mobil pentru a fotografia
exponatele, în ciuda calităţii îndoielnice a imaginii. Abia dacă doi-trei din
ei o ascultau cu o oarecare atenţie pe profesoara care vorbea, practic, în
vânt, despre Tetraevangheliarul din 1693, dăruit Mănăstirii Horezu de
Constantin Vodă Brâncoveanu. Mi-au lăsat, mărturisesc, o urmă de gust amar,
gândindu-mă cum ar putea fi cooptaţi şi mental, nu numai fizic, într-o astfel
de incursiune în trecut.
Tot despre un trecut glorios a fost vorba şi
în evenimentele organizate în colaborare de Muzeul Naţional al Aviaţiei Române şi de Muzeul Bellu, care au aniversat, pe aleile liniştite ale
cimitirului, „Centenarul Aeronauticii Militare“. La sosirea mea era în plină
desfăşurare reprezentaţia de muzică militară susţinută de Regimentul 30 Gardă –
„Mihai Viteazul“, care s-a orientat asupra unor partituri uşor de recunoscut de
public, cum ar fi Uvertura operei Carmen
de Georges Bizet, în ciuda locului cu conotaţii triste în care se aflau. Ceva
mai devreme, fusese dezvelit monumentul dedicat eroilor aviatori pe aleea
principală a cimitirului şi se inaugurase expoziţia Muzeului Aviaţiei, după
tururi ghidate la mormintele eroilor aviatori. Publicul era încă timid, destul
de puţin numeros, probabil în aşteptarea emoţiilor prilejuite de vizitarea în
nocturnă a cimitirului, la lumina plăpândă a lumânărilor presărate pe unele
alei. Erau, totuşi, destui copii printre morminte, cu inocenţa de invidiat a
celor care încă nu au avut contact direct cu experienţa morţii. La polul opus,
aşezaţi pe bănci, la umbră, vârstnici veniţi pentru a asculta muzica de fanfară,
într-o după-amiază însorită de mai, prilej de plăcute rememorări.
Bijuterii bucureştene
Cu acordurile fanfarei militare încă în
minte, am luat calea spre locul unde muzica este întotdeauna regină: Muzeul Naţional „George Enescu“ de la
Palatul Cantacuzino, a cărui curte părea invadată de tineri. Erau de fapt
muzicienii în devenire, care se pregăteau, unii dintre ei exersând câteva măsuri
mai 
dificile înainte de a urca pe scenă. Şi cum mai era ceva timp până să
înceapă spectacolul, oaspeţii, fie ei susţinători ai protagoniştilor sau
musafiri întâmplători, au descoperit şi faţa ascunsă a casei Nababului, partea
dinspre curte, precum şi construcţia, mai modestă, unde maestrul Enescu îşi
petrecea multe ore din zi exersând, azi destul de neîngrijită, cel puţin pe
exterior. Sălile muzeului, precum şi spaţiul central destinat concertelor
începeau încă de pe acum să se umple, în buna tradiţie a anilor anteriori. Se
simţea o anumită nerăbdare şi anticiparea mulţumirii de mai târziu, toate anunţând
o seară de neuitat pentru toţi participanţii.
Un alt moment remarcabil al serii avea să se
întâmple ceva mai târziu şi nu aş fi putut lipsi de la el. După ani şi ani de
restaurări şi reorganizări, a fost redeschis Muzeul „Theodor Aman“, la orele 18, cu ocazia Nopţii muzeelor.
Acest eveniment deosebit al serii s-a desfăşurat în prezenţa oficialităţilor, a
sponsorilor, dar şi a unui public numeros, interesat să pătrundă din nou (sau
poate pentru prima dată) în eleganta vilă în stil neoclasic italian, datând din
1869, o bijuterie a Bucureştiului. După tăierea simbolică a panglicii
inaugurale, micile încăperi în care încă se simte amprenta pictorului au
devenit neîncăpătoare pentru cei care aşteptaseră până atunci în curte, ca să
le poată parcurge.
Scurte răgazuri
În aşteptarea orelor de vârf ale serii, am făcut
câteva opriri scurte la câteva dintre muzeele pe care am ajuns să le îndrăgesc
în anii trecuţi. Mai întâi, la Fundaţia
Löwendal, unde l-am descoperit – la figurat, prin lucrările sale, dar şi la
propriu, căci participa la eveniment – pe graficianul Nicolae Săftoiu, discipol
al baronului George Löwendal, ale cărui creaţii puteau de asemenea să fie
admirate cu această ocazie, într-un dialog artistic peste timp. Mai apoi, un răgaz
răcoros la Muzeul „Vasile Grigore“,
la fel de primitor ca de fiecare dată, şi, nu în ultimul rând, într-un loc unde
arta este extrem de răsfăţată, Palatul
Cesianu-Racoviţă, unde Centrul Cultural Art Society a invitat iubitorii de
frumos să admire, în aceeaşi ambianţă aristocratică pe care am ajuns să o
apreciem, expoziţia lucrărilor din Pinacoteca Bucureşti, restaurate în cadrul
campaniei „Adoptă o capodoperă“. Şi, pentru că mă aflam deja în zona unde densitatea
muzeelor este foarte ridicată, a fost suficient să traversez strada ca să ajung
la Galeria Galateca a Bibliotecii
Centrale Universitare, cu o inedită expoziţie dedicată cărţilor şi definirii
conceptului de librărie în epoca actuală.
Animaţia pe străzi era deja în creştere şi
se impunea să încep parcurgerea „vedetelor“ nopţii, acele locuri care de
fiecare dată atrag un număr record de vizitatori şi unde se formează mereu cozi
în aşteptarea intrării. Începutul l-am făcut la Palatul Regal, revenind pentru
a descoperi de această dată oferta culturală propusă pentru această zi specială.
Sălile din corpul central, renovate, şi-au deschis din nou uşile în faţa publicului,
prezentând mărturii ale familiei regale, obiecte de mobilier, tablouri şi
fotografii, iar pentru a accede la Sala tronului, a trebuit să urcăm pe Scara
Voievozilor, absolut feerică, într-o atmosferă de basm, aşa cum era ea scăldată
la acel ceas dinaintea amurgului de lumina aurie a soarelui ce stătea să îşi ia
rămas bun. Locul a căpătat astfel o căldură asemeni celei pe care o găsim
într-un cămin, rupând din austeritatea specifică de obicei unui muzeu. Luat cu
asalt de oaspeţi, care deja formaseră un rând consistent pe lângă gard, MNAR s-a gândit să le facă aşteptarea
mai plăcută propunându-le un fundal sonor agreabil, cu piese de muzică clasică,
pe care sonorizarea adecvată le făcea uşor de auzit din curte.
Pe Calea Victoriei în sus, m-am oprit
într-unul din punctele nou intrate în circuit, Palatul Ştirbei, unde fusese organizată Romanian Design Week. Atraşi de arhitectura palatului, de eleganţa
sa, vizitatorii formaseră şi aici un rând, aşteptând să intre, pentru ca, odată
ajunşi înăuntru, să clatine din cap dezamăgiţi. „E păcat de casa asta“, a fost
replica unei doamne din public, întristată, cum de altfel am fost şi eu, de
starea avansată de degradare a clădirii, situaţie pe care exponatele moderne şi
luminile colorate răspândite peste tot cu generozitate nu au reuşit să o ascundă.
Vedetele serii
Ajunsă în Piaţa Victoriei în amurg, am
descoperit o animaţie extraordinară, o mare de oameni care aştepta să ajungă la
cele trei muzee ce străjuiesc intrarea pe Şoseaua Kiseleff, situaţie care nu
fusese prevestită cu nimic de liniştea amăgitoare de la începutul după-amiezii.
La Muzeul Ţăranului Român tocmai se
încheiase programul de vizitare a colecţiei permanente şi centrul de interes se
mutase în curte, acolo unde avea loc un recital de muzică lăutărească şi urma să
înceapă programul folcloric al aromânilor. Un public numeros se înghesuia nu
doar în dreptul scenei improvizate pe trepte, ci şi la standurile artizanilor,
anticarilor şi producătorilor de alimente tradiţionale, devenite aproape un
reper stabil la MŢR. 
Deloc surprinzător, aglomeraţia cea mai mare era acolo
unde se vindeau bere şi mititei la grătar, căci noaptea este lungă şi ne răzbeşte
şi foamea la un moment dat.
Ceea ce se întâmpla alături, la Muzeul Naţional de Istorie Naturală
„Grigore Antipa“, este deja un fenomen social. De această dată, fiind
deschisă şi expoziţia Human Body (la
care accesul nu a fost gratuit, dar se făcea la un tarif mult redus faţă de cel
obişnuit), se formaseră două rânduri, groase şi lungi, ca un gard viu ce străjuia
muzeul pe ambele părţi, la care timpul de aşteptare până la intrare era de ordinul
orelor. Nici vorbă aici, din păcate, de muzica de fundal de la Palat, ci doar
de jandarmii care asigurau ordinea, şi care mi-au facilitat accesul în
interior. Am ales expoziţia temporară, organizată la etaj, intercalată cu părţi
din colecţiile permanente de istorie naturală. Dincolo de condiţiile speciale
de securitate, justificate în cazul acesta, am apreciat prezenţa unor tineri
voluntari, probabil studenţi medicinişti, care ajutau vizitatorii să pătrundă
mai bine în tainele corpului uman. Şi încă un amănunt simpatic: în zona de
prezentare a aparatului respirator, lângă plămânii sănătoşi şi cei afectaţi de
cancer (cu un aspect evident nesănătos chiar şi pentru nespecialişti), se afla
o cutie transparentă în care se vedeau, abandonate, pachete de ţigări şi
brichete, purtând deasupra mesajul Şi eu
mă las de fumat. Începând de acum.
În miez de noapte
Am continuat plimbarea spre Muzeul de Artă Veche Apuseană „Ing. Dumitru
Furnică-Minovici“, care a pregătit pentru oaspeţi o privire mai amănunţită
asupra colecţiei de vitralii, datând din sec. XV până în sec. XX. Văzut în
nocturnă, întregul muzeu capătă o atmosferă de castel medieval, care îl pune
mult mai bine în valoare. Vrând să păstrez ambianţa de curte regală, am poposit
apoi la Muzeul Naţional Cotroceni,
unde vizitatorii dornici să îi afle tainele erau de asemenea numeroşi. Din păcate,
tocmai acest fapt a fost acum împotriva mea, căci, spre deosebire de Antipa,
aici reprezentanţii forţelor de
ordine nu au înţeles ce înseamnă facilitarea
accesului pentru reprezentanţii presei. În aceste condiţii, m-am reorientat
rapid, şi am ajuns în Parcul Carol, la Muzeul
Naţional Tehnic „Prof. ing. Dimitrie Leonida“, care ne invita, înainte de
parcursul prin colecţia permanentă, la… joacă. Sub titlul „Lego şi tehnica
într-o îngemănare de excepţie“, vizitatorii treceau mai întâi prin zona
amenajată pentru expoziţia temporară de jocuri Lego, care, dincolo de aspectul ludic, înseamnă, desigur, şi multă
tehnică. Deşi ne apropiam de miezul nopţii, la muzeu erau mulţi tineri, dar şi
familii cu copii. Şi totuşi, oboseala începea să îşi spună cuvântul şi unul sau
altul dintre cei mici mai îşi înăbuşeau câte un căscat sau adormeau de-a
dreptul în braţele părinţilor.
Un loc cu o medie de vârstă a publicului
destul de scăzută a fost, şi de această dată, Muzeul Naţional de Artă Contemporană, mai bine organizat faţă de
ediţiile anterioare în privinţa accesului în parcare, dar care i-a obligat la
fitness în nocturnă pe toţi cei care doreau să vadă şi altceva decât expoziţia
lui Mircea Cantor de la parter, din cauză că lifturile erau scoase din uz.
Neobişnuită situaţie pentru un muzeu de talie europeană, cu săli de expunere
dispuse pe patru niveluri şi cu terasă la ultimul etaj. În ciuda acestui
aspect, mulţi tineri mişunau, la propriu, prin şi printre etaje, încercând să găsească
sensurile artei contemporane, luându-şi un binemeritat răgaz de o cafea sau o
bere, sus, cu amicii. De altfel, mulţi dintre ei aveau o vestimentaţie potrivită
mai degrabă în club decât la muzeu, dar să nu fiu prea 
cârcotaşă…
O cu totul altă grupă de vârstă era cea de
la Muzeul Municipiului Bucureşti,
casa boierească fiind mai degrabă loc potrivit pentru oameni mai aşezaţi,
invitaţi să descopere, prin fotografii, şi alte locuri de vizitat în Bucureşti,
sub forma caselor şi muzeelor memoriale aflate în custodia MMB. După un scurt
popas la Universitatea „Spiru Haret“,
unde am putut vedea proiectul „Scenarii urbane pentru Bucureşti“ – felul în
care studenţii arhitecţi ar vedea reorganizat centrul Capitalei – am intrat din
nou, preţ de câteva minute, la World
Press Photo, mult mai animată dincolo de miezul nopţii decât fusese la
prânz.
Ura… şi la Gară!
Ceva mai jos
pe bulevard, la Arhivele Naţionale,
lucrurile erau mai liniştite, dar totuşi expoziţia „Copilăria regală“, cu
fotografii inedite şi documente de epocă, adunase destui vizitatori. Şi, pentru
că noaptea trebuia încheiată într-un mod deosebit, am ales să fac acest lucru
la unul din muzeele aflate la prima participare la acest eveniment. Muzeul Căilor Ferate Române, aflat în
apropierea Gării de Nord, este un loc pe lângă care am trecut de nenumărate
ori, fără să îi bănuiesc existenţa. Dintr-o anumită perspectivă, mi-am încheiat
expediţia culturală într-un fel asemănător cu cel în care am început-o. Aceleaşi
exponate cu prezentări prăfuite, ca la Muzeul Pompierilor, acelaşi iz de vechi,
al unei instituţii create în alte vremuri şi care acum nu mai găseşte resurse
pentru a se menţine în pas cu timpul. Punctul central de interes, în jurul căruia
se strânseseră, în ciuda orei foarte târzii, destul de mulţi vizitatori, era
macheta situaţiei 
feroviare de la noi, cu mai multe trenuleţe electrice care
treceau munţi şi văi, intrau în tuneluri, se aşteptau la macazuri şi poposeau
în gări. Trebuie să recunoaştem, fără reţinere, că o parte a sufletului nostru
păstrează mereu ceva din inocenţa şi candoarea copilăriei, care ies la iveală
în asemenea situaţii. E bine să le avem mereu, căci fără ele nu ne-am mai
aventura la proiecte de anvergură cum este, în fiecare an, Noaptea muzeelor. Un
tur de forţă menit să surprindă, pe cât posibil, aspecte ale unui eveniment,
care, deşi intrat în tradiţie, reuşeşte să ne uimească şi să ne dea motive să
ieşim din casă, în fiecare an. 
