Dacă, spre exemplu, lucrezi într-o
instituție în care oamenii sunt deja necăjiți din cauza lipsei
salarizării, a perspectivelor sau a faptului că nu pot alege
altceva pentru că au o specialitate care nu poate fi aplicată decât
într-un anumit domeniu, zvonistica poate „prinde“ și mai ușor.
Am văzut-o în 2014, în 2015 și chiar în 2016. Promisiuni,
minciuni (mai pe față sau mai prin omisiune), zvonuri care au creat
și creează o stare foarte neplăcută. Pe colegii mai puțin
rezistenți îi pot face să renunțe, să plece. Altora le
diminuează capacitatea de muncă, randamentul poate deveni
copleșitor de mic în cazul celor care sunt obișnuiți cu
corectitudinea, sunt corecți și așteaptă un comportament similar
din partea celorlalți – o întreagă problemă care intră în
domeniul de colegialitate și psihologie. Probabil că sunt destul de
multe instituții, nu doar medicale, în care o astfel de stare a
fost produsă în ultimii 27 de ani, în mod cert nu întâmplătoare.
Există „creiere“ care cu asta, sau doar cu asta, s-au ocupat –
probabil „pe bani“. Și așa, încet-încet (uneori mai repede)
s-a creat o falie între colegi, medici și medici, medici și
asistenți, asistenți și asistenți, cercetători și medici, dar
și între colegi din sectorul sanitar și pacienți sau alți
utilizatori ai serviciilor sanitare. Ne aflăm în 2016 și ne uităm
în urmă la octombrie-noiembrie 1989, apoi la decembrie 1989, la
ianuarie-martie 1990 și mai ales la aprilie-iunie 1990 (nu am ales
deloc întâmplător aceste date) și ne întrebăm: De unde am
plecat? Unde am ajuns? Cum a fost posibil să ajungem aici? Cum s-a
putut stâlci/strivi colegialitatea și unitatea care încă mai
exista? Cum de nu răspunde nimeni (dar nu așa, oricum, ci serios,
semnificativ, aspru) pentru această „creație“? Cum putem să
îndreptăm această distrugere? Cine contribuie la accentuarea ei?
Există și mici răspunsuri – spre exemplu, o contribuție
semnificativă și nu pozitivă o are o parte a mass-media cu
anunțurile sale „cutremurătoare“, cu accentuarea tuturor
cazurilor care nu ne fac cinste (dar foarte rar prezentând și
cazurile acelor colegi medici, asistenți, cercetători care fac
cinste misiunii noastre medicale).
În anii ʼ90, când exista încă
entuziasm, o echipă din Ministerul Sănătății s-a gândit la
colegialitatea sănătate–mass-media. S-a pregătit un proiect și
în cadrul acestuia au lucrat împreună colegi din sistemul sanitar
și din mass-media. Se poate spune, colegi! Au discutat, au dezbătut,
au existat și argumente și contraargumente, dar împreună au
detectat părțile comune și mai ales părțile pe care, în comun,
colegii le puteau utiliza înspre binele populației care avea/ar fi
putut avea nevoie de sistemul sanitar. A urmat dezastrul din sănătate
din perioada 1992–1996, cu unele excepții (întotdeauna există
excepții care întăresc regula), echipele de colegi s-au destrămat,
unii dintre ei au părăsit sistemele din care făceau parte și...
gata. Nu știu dacă o revenire la un proiect asemănător ar putea
rezolva problema actuală, dar sunt aproape sigur că ar putea ajuta
câtva. Nu știu dacă ar fi „cost-eficient“ – probabil că nu.
Totuși, ar putea aduce o mică alinare și atenua puțin faliile
despre care vorbeam. Sigur sunt necesare și alte acțiuni.
Bani, bani și iar bani! Am spus-o și
am s-o mai repet. Nu lipsa banilor este problema noastră reală.
România este o țară din care se fură de peste 2.000 de ani, aur,
uraniu, grâne, copaci, apă, energie – inclusiv multă energie
sufletească (!). Dacă nu ar mai fi loc de furat, hoții ar pleca să
își cheltuiască averile nemeritate în alte locuri „de soare
pline“. Dacă hoția s-ar stopa (și această stopare ar fi o
dovadă de colegialitate, inclusiv în sistemul sanitar dar și în
întregul sistem în care trăim) și dacă ceea ce s-a furat s-ar
recupera indiferent pe unde și pe la cine sunt ascunse averile,
banii ar ajunge pentru aproape orice. Ar putea să apară „din
pământ și piatră seacă“ și spitale noi și clinici și
cabinete pentru medicii de familie (majoritatea plătesc chirie,
cred). Ar putea să crească și salariile, cu speranța că având
un salariu decent vor scădea în mod exponențial și relatările
negative și realitățile negative care nu ne fac cinste. Ar putea!
Dar banii nu vor rezolva problemele de mentalitate și nici pe cele
de colegialitate. Pentru acestea este nevoie ca acțiunea să înceapă
de timpuriu, în lunile petrecute gângurind în brațele părinților
sau bunicilor (având părinți și bunici calmi, care vorbesc
cumpătat și transmit o stare de bine celor ce abia s-au născut),
în anii petrecuți acasă, în perioada de creșă și grădiniță
(unde ne-am dori grupe cât mai mici și educatoare care să aibă
timpul necesar, posibilitatea și dedicarea de a-i învăța pe cei
mici cum să formeze micile lor colectivități, cum să se dezvolte
împreună, cum să înceapă să simtă și să aplice
colegialitatea). Pentru aceasta este nevoie de un sistem de
învățământ care să înceapă reforma de jos, de la cei mai mici
și într-un mod în care lucrurile să fie gândite pentru neam și
țară în primul rând, ulterior și pentru o lume întreagă. Ținta
principală trebuie să fie familia, neamul și țara. Pentru aceasta
ținta trebuie arătată și în școala primară și în gimnaziu și
în liceu. Așa cum îmi spunea cineva, cândva: „În facultate,
tinerii sunt deja formați într-o anumită direcție, vă este mult
mai greu să îi ajutați să schimbe ceva“. Și, îmi mai spunea
că, având în vedere dorința mea ca tinerii să reprezinte cu
adevărat un viitor bun pentru România, era mai bine să mă fac
profesor de liceu. Pe de altă parte, zilele trecute, un coleg îmi
scria, întristător: „Mulți părinți își cresc acum copii
șmecheri. Ce este de făcut dacă în jurul nostru vedem că o mare
parte din reușite sunt obținute prin șmecherie. Cuiva care dorește
să muncească dar nu are loc chiar i se reproșează că nu a fost
«șmecher», că nu a zâmbit atunci când trebuia. Și eu am greșit
în unele dăți, dar mi se pare imposibil să te menții pe o linie
de plutire altfel. Nu știu cum să îmi cresc copilul. Părinților
și bunicilor mei le-a fost clar cum să mă educe. Acum eu nu pot
decât să sper că va deveni un om frumos sufletește și că nu va
suferi ca noi“. O parte din mesaj este despre sistemul medical,
cealaltă despre un alt sistem. Înțeleg mesajul, mai ales când văd
comportamentul unora dintre tinerii cu care lucrez. Dar eu nu găsesc
nicio urmă de circumstanțe atenuante pentru părinții care își
educă familia, viitorul, într-un mod greșit. Prin șmecherie nu
vom ajunge niciunde – bine.
Trebuie să vrem să vedem
problemele. Trebuie să vrem să pricepem că nu prin individualism
și egoism putem să ne construim spațiul unde am dori să trăim.
În tot și în toate este necesară colegialitate.
