Recent,
la congresul anatomiştilor, am lansat volumul „Jurnalul unui anatomist român
în America“ de Grigore T. Popa. Un moldovean lansa la Craiova cartea unui alt
moldovean, al cărui mare prieten a fost un oltean: Vintilă Ciocâlteu. Înainte de lansare, am făcut o plimbare prin
Craiova, pe care o vizitam pentru prima oară, imaginându-mi că prin acel oraş şi-a
purtat paşii odinioară medicul şi scriitorul născut la 12 aprilie 1890 la Pleniţa,
fiul învăţătorului Mihail Ciocâlteu şi al Anei.
Vintilă
Ciocâlteu a fost profesor al Catedrei de chimie generală medicală şi chimie
biologică la Facultatea de Medicină din Bucureşti, decan al Facultăţii de
Medicină şi scriitor, colaborator al revistei Gândirea. După studii medicale la Bucureşti, s-a specializat la
Berlin cu profesorii E. Salkowsky (chimie biologică), Leonor Michaelis şi
Peter Rona (chimie fizică, chimia biocoloizilor, matematică); a fost bursier
al Fundaţiei Rockefeller, la recomandarea profesorilor Ion Cantacuzino, Fr.
Rainer şi D. Danielopolu, la Boston studiind biochimia (cu Otto Follin), la
Cambridge – chimia organică (cu W. H. Milles) şi schimburile gazoase
respiratorii (cu Joseph Barcroft). Cunoscut în lumea ştiinţifică datorită
„reactivului pentru dozarea fenolilor Folin-Ciocâlteu“. A propus o nouă metodă
de determinare a mercurului în organism şi un procedeu de calculare a volumului
globular. A publicat, împreună cu profesorul Folin, o serie de lucrări ce l-au
făcut extrem de apreciat: „Observaţii preliminare asupra avantajelor şi
limitelor dozării tirozinei şi triptofanului prin reactivul fenoloc“; „Asupra
hidrolizei substanţelor proteice cu alcaline“; „O metodă colorimetrică nouă
pentru dozarea tirozinelor în hidrolizatele proteice“; „Asupra dozării
triptofanului“; „Tirozina şi triptofanul din proteine“; „Prepararea sulfatului
mercuric pur“. A înfiinţat şi coordonat Laboratorul de analize medicale „Dr.
Vintilă M. Ciocâlteu şi dr. Stela Lăzărescu“ din Bucureşti.
A
debutat ca scriitor în revista Gândirea,
la 15 ianuarie 1925, cu poeziile „Singur“ şi „Toast“; Nichifor Crainic l-a
cooptat apoi în comitetul redacţional al revistei. Opera literară: „Adânc
împietrit“ (Ed. Ramuri, Craiova, 1932), „Poezii“ (Fundaţia pentru literatură şi
artă „Regele Carol II“, Bucureşti, 1934).
Din
anul 1944, a început calvarul pentru profesorul Ciocâlteu: se dorea scindarea
catedrei pe care o conducea. Chimistul Simion Oeriu (1902–1976), „un doctor
mediocru, dar cu state politice în Comisia de Armistiţiu“ (Cicerone Ioniţoiu),
ce aparţinea de „nucleul sovietizant de la Socola, Iaşi, migrat la Bucureşti şi
protejat de C.I. Parhon“ (după cum scrie C. D. Zeletin în prefaţa reeditării
volumului „Adânc împietrit“), va fi „găzduit“ în catedră. Solicitând
profesorului Gr. T. Popa, decanul facultăţii, votul pentru Catedra de chimie
biologică şi primind răspuns negativ, aceasta având deja titular, Oeriu îi răspunde:
„Profesorul Vintilă Ciocâlteu va fi epurat“. Ulterior, printr-o adresă semnată
de ministrul Ştefan Voitec, obţine suspendarea profesorului Ciocâlteu. Gr. T.
Popa îi dă un concediu medical pentru o lună, pentru a temporiza situaţia, însă
Simion Oeriu, ajuns ministru secretar de stat, modifică legea universitară şi,
printr-un gest incalificabil, cere împărţirea catedrei profesorului Ciocâlteu,
pe care-l cheamă, pentru a-l înjosi, împreună cu întreg colectivul său, la
biroul pe care-l avea la Comisia de Armistiţiu.
Gr.
T. Popa reacţionează faţă de acest „spectacol degradant şi imoral“ şi se opune
acelora care au apărut „ca ciupercile după ploaie, persoane care vor să evite
concurenţa leală bazată pe merite“. Despre Oeriu afirmă că „a înfrânt regulile
eticii universitare, candidând pentru o catedră ocupată de titular“ şi îl
consideră „inapt să educe tinerii prin exemplul său“.
La 3
februarie 1947, s-a pus în discuţie, în consiliul profesoral al Facultăţii de
Medicină din Bucureşti, situaţia catedrei şi a profesorului Vintilă Ciocâlteu.
„Ca într-o tragedie antică, profesorul Vintilă Ciocâlteu a venit în mijlocul
nostru pentru a-şi face spovedania ultimă, liniştit în aparenţă, cu vorbe alese
şi cerându-ne mereu iertare, dar extrem de chinuit în forul său interior. (...)
Şi a spus, înfiorându-ne cu expresia: «Vine pentru fiecare clipa cea mare când
trebuie să se întrebe: ce-ai făcut în viaţă? Şi când această clipă va veni şi
pentru mine, când voi fi rece şi nu voi mai fi cald ca acum când vă vorbesc,
îmi voi pune şi eu această întrebare, şi atunci nu voi putea răspunde decât conştiinţei
mele». (...) Cu acestea spuse, Vintilă Ciocâlteu s-a aşezat pe scaunul plecării
lui pentru totdeauna din viaţă. (...) Moartea lui n-a fost o moarte naturală.“,
a scris Gr. T. Popa despre tragicul sfârşit al prietenului său.
La Cimitirul Belu, peste trei mii de oameni
l-au condus „la aşezarea lui ultimă, sub o piatră pe care se găseşte drept
epitaf doar iscălitura lui şi nimic altceva“.
Imaginile provin din
arhiva Compartimentului de istorie a medicinii din Institutul Naţional de Sănătate
Publică.