Când îl vizitam pe istoricul literar ieşean
N.C., din cartierul Tătăraşi, str. Vasile Lupu, făceam stânga pe o străduţă,
unde, adesea, mă feream ba de câini, ba de maşini. O vreme puteai citi pe plăcuţele
de pe gard: str. Dr. Emil Savini. Ulterior au apărut noi plăcuţe: str. Dr.
Savin, iar cele care au mai rămas, părţi din ele, spânzurau de un cui, şi nu
desluşeai decât str. Dr… Adesea, tot pe acea străduţă, mergeam în cimitirul
Eternitatea. În dreapta aleii centrale, aproape de capela cimitirului,
aprindeam o lumânare la mormântul doctorului Savini. Uitat şi neglijat. Cererea
pe care am trimis-o la mai multe instituţii, prin care solicitam restaurarea
monumentelor funerare ale personalităţilor medicale ieşene, nu a primit niciun
răspuns. Nici în scris, nici în piatră.
Ce-a mai rămas din amintirea doctorului
Savini (1880–1929), de la a cărui trecere în eternitate se împlinesc 85 de ani?
Pentru unii, o stradă din cartierul Tătăraşi, dar, pentru comunitatea italiană
din Iaşi, sper ca acest nume să mai spună ceva.
Tânărul Emil Savini a urmat studii medicale
la Facultatea de Medicină din Iaşi, pe care le-a încheiat, în iunie 1905, când
a susţinut lucrarea „Cercetări asupra morfologiei şi biologiei bacilului Z“.
Împreună cu soţia sa, dr. Tereza V. Castano, proaspătul doctor în medicină şi
chirurgie pleacă să-şi consolideze pregătirea medicală la Berlin. Aici s-a
remarcat printre cercetătorii din lumea medicală a vremii prin studiile proprii
publicate în reviste din Berlin şi
folosind o tehnică personală de laborator. Tereza V. Castano-Savini, fost medic
la Spitalul „Sf. Spiridon“, era fiica junimistului Victor Castano. A publicat
„Rolul distrofiei osteo-artro-musculare în etiologia şi patogenia luxaţiei
congenitale a coapsei. Memoriu pentru examenul de docenţă în ortopedie şi radiologie“,
susţinut în ianuarie 1914. După moartea soţului său, s-a căsătorit cu gen.
Scarlat Panaitescu, împreună cu care a avut doi copii: Ecaterina şi Carol.
După 1910, soţii Emil şi Tereza Savini s-au
întors în ţară, dar, deşi doctorul Savini se impunea prin calităţile sale, el a
ratat un concurs pentru ocuparea unei catedre de patologie internă, din pricini
care nu ţineau de competenţă. Mai mult, acest nefericit eveniment i-a declanşat
o suferinţă mai veche pe care o purta din anii studenţiei. Şi-a început
activitatea medicală în mediul privat şi, ulterior, a devenit colaborator al
profesorului C. I. Parhon la Clinica neuro-endocrino-psihiatrică „Socola“,
împeună cu care a început o serie de cercetări de laborator, publicate în
revistele vremii („Quatre cas de myopathie primitive“, Iaşi, 1915). A devenit
unul dintre membrii fondatori ai „Societăţii Române de Neurologie, Psihiatrie şi
Endocrinologie“, înfiinţată în anul 1919, şi colaborator activ al buletinului
acestei societăţi.
După un concurs, de această dată promovat
cu succes, a primit numire ca medic al Spitalului Paşcanu din Iaşi. Săptămânal,
oferea consultaţii la Spitalul israelit. Emil Savini a fost membru a diverse
societăţi ştiinţifice internaţionale, dar şi al Societăţii de Medici şi Naturalişti,
în revista căreia a publicat câteva dintre studiile sale ştiinţifice („Contribuţii
nouă la studiul tahicardiei paroxistice“, „Acţiunea tiroidei delipoidate
asupra inimii izolate de mamifer“, 1923). Este cunoscut şi pentru alte cercetări,
din care amintim: „Starea actuală a cunoştinţelor noastre asupra boalei
somnului“, Bucureşti, Tip. L’Independance Roumaine, 1908; „Über das elastische
Gewebe der Mamilla
im normalen und pathologischen Zustande“, în Virchows Archiv für pathologische Anatomie
und Physiologie und für klinische Medizin, vol. 198, 4 dec. 1909, coautor
Tereza Savini-Castano; „Zur Kenntniss der pathologischen Anatomie und der
Pathogenese eines unter dem Bilde der aufsteigenden Landry’schen Paralyse
verlaufenden Falles von Poliomyelitis acuta beim Kinde“, în Archiv für Psychiatrie und Nervenkrankheiten,
martie, vol. 45, 1909, autori Tereza şi Emil Savini; „Schiţe clinice. Aplicaţiunea
organoterapiei genitale în tahicardia paroxistică de Dr. Emil Savini“, Bucureşti,
Tip. Universală, 1911; „Câteva rezultate ale aplicării metodei fixaţiunii
complementului în clinică“, Bucureşti, Tip. Universală I. Ionescu, 1911;
„Contribuţiune la studiul acţiunii terapeutice a Strofantinei de Dr. E.
Savini“, Bucureşti, Tip. Universală I. Ionescu, 1912; „Études sur la
Tachycardie paroxystique. Etiologie, Pathogénie, Formes cliniques,
Traitement par le Dr. Emile Savini“, Paris, Librairie J. B. Baillière et Fils,
1912.
Anul
1928 este pentru Emil Savini cel în care devine profesor de Farmacologie,
disciplină ce se încadra în mod fericit în preocupările sale de laborator.
Istoria medicinii îl menţionează ca fiind un precursor al bioterapiei şi un
inovator prin crearea unor tehnici noi de laborator. Păşind pe holul unde se
află portretele profesorilor de farmacologie, în clădirea Facultăţii de Medicină
din Iaşi, vizitatorul, parcurgând anii în care diverşi profesori s-au aflat la
conducerea disciplinei, observă că profesorul Emil Savini a avut cea mai scurtă
perioadă în care a activat. Însă, cercetând arhiva disciplinei, descoperă că a
avut cea mai bogată corespondenţă, purtată cu diverse societăţi ştiinţifice
internaţionale ori cu personalităţi ale medicinii începutului de secol XX.
George
Enescu i-a oferit o fotografie şi pe verso a scris: „Doctorului Emil Savini, un
om cum ne-ar trebui mulţi“. Solitar şi sensibil, trăia activ în şi între două
lumi: a muzicii şi a cercetării.
Aptitudinile interpretative pe care le avea
pentru pian îl determinau adesea să se retragă în lumea sunetelor, momentele
mai dificile din existenţa sa sublimându-le în muzică. Sunetele unui violoncel
l-au însoţit şi pe ultimul drum pământesc în urmă cu peste opt decenii, iar la
căpătâiul său au fost dăltuite în piatră, de meşterii italieni, însemnele celor
două obiecte reprezentative ale vieţii sale: cartea şi lira.