Aşa şi-l aminteau medicii şi cei ce-l
cunoscuseră pe dr. Gheorghe Alex. Tacu.
Împlinisem de puţină vreme 39 de ani, când am descoperit într-un ziar din
Bucureşti, din anul 1932, o mică ştire ce anunţa, cu tristeţe, decesul unui
doctor ce părăsea lumea pământească, la o vârstă ca a mea. Într-o zi geroasă
de 27 ianuarie, în capela Cimitirului „Sf. Vineri“, familia şi colegii îl
plângeau pe cel pe care-l preţuiseră mult şi care îşi încheiase existenţa, în
Sanatoriul Brâncovenesc, biruit fiind de o boală diagnosticată tardiv.
Colegii
de la Liceul „Gh. Lazăr“ din Bucureşti l-au remarcat şi admirat încă din
primele zile atât pentru delicateţea sa, cât şi pentru pasiunea cu care se
avânta în studiul ştiinţei dar şi al literaturii. S-au întrebat, atunci când
au aflat că nu-şi alesese un drum mai potrivit personalităţii sale de
„artist-poet“, ci tocmai „spinoasa medicină“, ce sau cine l-a îndemnat către
această carieră. Înscris la Facultatea de Medicină din Capitală, în anul 1911,
dr. Tacu intră în scena sălilor de disecţie de la anatomie, dar şi a celei
imaginare a lui Shakespeare, pe care-l citea în original. După doi ani de
externat, se înscrie la Institutul medico-militar şi participă activ pe front,
în timpul Primului Război Mondial, iar cei cărora le fusese camarad îşi
aminteau cu drag de el şi de „firea sa fără ascunzişuri“. La finele războiului,
mai activează o scurtă vreme în serviciul armatei române, după care pleacă la
Berlin unde, vreme de doi ani, se specializează în anatomie patologică şi apoi
se întoarce în Bucureşti.
În anul 1925 devine medic secundar al
Spitalelor Eforiei, unde „serveşte cu capacitatea sa, cu puterea de muncă şi
devotamentul lui, timp de patru ani clientela sărăcăcioasă a Spitalului
Colentina. Nicicând nu a avut vreun medic un mai mic avantaj material după urma
efortului făcut!“, scria presa vremii. Ulterior, prin concurs, va ocupa următoarele
posturi: medic al Casei Centrale a Asigurărilor Sociale, medic primar al
Spitalelor Ministerului Sănătăţii Publice, director al Spitalului Sighişoara (a
demisionat din funcţie) şi cel de medic al Casei Muncii a Căilor Ferate Române.
A lucrat ca preparator în laboratorul profesorului Victor Babeş, între anii
1924 şi 1928 şi, înainte ca suferinţa să-l îndepărteze de microscop, a
activat la Institutul de Histologie.
După trecerea doctorului Tacu la cele veşnice,
dr. A. Hagi-Paraschiv, colegul său de la Institutul de Histologie, i-a creionat
un emoţionant portret: „Câtă erudiţie, câtă vioiciune de spirit, ce dor de
povestire avea iubitul nostru camarad! Ce bunătate sufletească, ce devotament,
ce abnegaţie de sine, gata să împărtăşească durerea altuia şi să-i găsească
alinarea! El care făcea totul pentru alţii, era sever fără margini cu el însuşi.
Nu voia să deranjeze pe nimeni cu nimic pentru persoana lui! Numai cine nu s-a
ostenit să cunoască puţin acest suflet de elită nu l-a iubit şi apreciat. Spiritul lui era setos de linişte, de liniştea
prielnică meditaţiei – spre care era atras de educaţia sa literaro-filosofică –
şi această linişte nu o putea găsi (…) Apriga luptă a existenţei şi a nesiguranţei
zilei de mâine îl chinuiau“.
Apropiaţii îşi aminteau de vorbele pe care
adesea le rostea: „Când voi muri aş vrea ca cenuşa mea să fie dusă şi îngropată
în liniştea desăvârşită a munţilor de piatră, ca acolo, cel puţin, să-mi găsesc
liniştea ce nu am găsit în lume.“
