Funcţiona, pe vremuri, un forum al medicilor din România. Posibil că (încă) mai e populat de diverși nostalgici, n-am de unde să știu. Cert e că, la un moment dat, a existat o discuţie destul de intensă despre psihiatri, psihiatrie (periferia medicinei, cum rezultă), dar și despre posibilitatea ca o persoană care are un atac de panică, anxietate, depresie și crede c-ar putea să moară, chiar să moară de la o sperietură. Noi, psihiatrii, spuneam că nu. Zeflemeaua colegilor era rezumată la un singur cuvânt: takotsubo.

Cardiomiopatia takotsubo e o suferinţă acută (reversibilă) a inimii care seamănă al naibii de bine cu un infarct miocardic acut (IMA). Prezintă inclusiv creșteri ale markerilor specifici, dar coronarografia nu relevă modificări specifice IMA. Iar imaginea ecografică relativ tipică a ventriculului stâng (VS) aduce a vază tako-tsubo, un cuvânt japonez descriptiv pentru o capcană de caracatiţe. Balonizarea VS, fără o cauză definitiv stabilită, are de-a face cu citotoxicitatea dată de niveluri crescute ale calciului. Posibil pe fondul unei predispoziţii genetice/hormonale (majoritatea pacienţilor sunt femei cu status post-climacteric), eliberării masive de catecolamine, dar și existenţei unui stres major recent. Din această cauză, cardiopatiei tako­tsubo i se mai spune și „sindromul inimii frânte”.

M-am intersectat foarte recent cu această patologie, după ce o pacientă de-ale mele a tras o sperietură zdravănă, cu imaginea iniţială a unui infarct extins, masiv, care a adus-o de urgenţă la spital. Analizele ulterioare, dar și opinia concurentă a cardiologului au dat acest diagnostic drept cauză – surprinzătoare – a suferinţei ei.

Psihiatric, dată fiind medicaţia ei preexistentă (un antipsihotic atipic, un stabilizator al dispoziţiei și un sedativ hipnotic), mi-a fost imposibil să decelez dacă și cât contribuise schema ei terapeutică la acest incident. Nemaivorbind că, scormonind în literatură, n-am găsit niciun articol concluziv care să asocieze takotsubo cu substanţele pe care le primea ea. Totuși, conduita iniţială a fost de „wash-out” limită, cu păstrarea unei doze mici de antipsihotic „en reserve”. Dimpreună cu îngrijirea primită de la echipa de cardiologie, situaţia pacientei s-a îmbunătăţit dramatic și previzibil pe parcursul următoarelor zile.

Ce știu, în schimb, e că, recent, pacienta a trebuit să gestioneze încheierea unei cariere prodigioase, o viaţă dedicată unei meserii spectaculoase, în care a excelat, și pe care-a făcut-o cu un devotament extrem. Realitatea pensionării, dar și faptul c-a trebuit să spună „adio” unei cariere vocaţionale deosebite e foarte posibil că i-au frânt, la propriu, inima.

Am avut privilegiul unei colaborări îndeaproape cu cardiologi excelenţi, cu care am ţinut aproape în orele/zilele iniţiale, cât situaţia s-a lămurit. Și cred că, deopotrivă, în astfel de situaţii, relaţia psihiatru-cardiolog este crucială. La care trebuie adăugată dimensiunea psihologică, una fără de care rămânem cumva vitregiţi atât de context, cât și de consecinţele unei astfel de patologii.