În Iaşi, la doar cinci minute de mers pe jos
din faţa Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, se află Bojdeuca lui Ion Creangă. Cândva, aceasta era în Valea Plângerii,
strada Ţicăul de Sus, la numărul 4: o ulicioară dosnică, „plină de noroi când
sunt ploi mari şi îndelungate zise şi putrede iar la secetă gemea colbul pe dânsa“.
Astăzi, strada se numeşte Simion Bărnuţiu, iar Bojdeuca a devenit primul muzeu
memorial literar din România; a fost inaugurat la 15 aprilie 1918 şi este una
din cele douăsprezece filiale ale Muzeului Literaturii Române din Iaşi. În
acest context, i-am solicitat poetului Daniel
Corbu, directorul MLR, să ne însoţească la o plimbare prin timpurile de altădată,
în lumea marelui povestitor.
– Suntem
în camera de lucru din incinta frumoasei bojdeuci din Ţicău. Oferiţi-ne câteva
detalii concrete.
– Frumoasă casă, „bojdeucă de căsuţă“ spunea
Ion Creangă, iar în clipa de faţă cred că e mai mult sentimentală, pentru că nu
greşea Nicolae Iorga când spunea că „tot ce-i vechi e sentimental“. Aici este o
mireasmă de secol XIX, ştiut fiind că această căsuţă din mahalaua Ţicăului – o
mahala apropiată, cea mai apropiată de centrul Iaşiului atunci, nepopulată ca
acum – construită în 1842, pe un teren care aparţinea Bisericii „Buna Vestire“,
a găzduit, la început, enoriaşi ai bisericii. Apoi, ca gazde, s-a aşezat o
familie, Vartic, o mamă cu două fete, iar din 1872, Creangă, răspopit cum se ştie,
dat afară din rândul preoţimii, căutând o gazdă, s-a aşezat într-una dintre
aceste două cămăruţe ale casei, chiar în această cameră de lucru – cum îi
spunem noi acum – care este mai mare. În bucătărie stăteau mama şi două fete,
familia Vartic cum vă spuneam. Mama, fiind bolnavă, s-a retras la ţară cu fiica
mai mare, iar aici a rămas doar Tinca Vartic, cea care i-a fost până la sfârşitul
vieţii îngrijitoare, o bună companioană, celebră prin bucatele pe care le făcea,
care îi plăceau lui Creangă – se ştie că era un gurmand – dar şi prietenilor
lui, invitaţi aici. Important pentru această căsuţă este faptul că, în vara lui
1876, din iulie până în noiembrie, Mihai Eminescu a acceptat să fie chiriaş al
lui Creangă şi a locuit în această căsuţă.
– Spuneţi-ne
mai multe despre trecerea lui Mihai Eminescu pe aici, despre Junimea…
– Avem mai multe amintiri ale junimiştilor. Ştim
că, în zilele frumoase de vară, dormea pe una dintre cele două laiţe de pe
cerdacul din spate sau, atunci când era timpul mai prăpăstios, aici, în această
cămăruţă, în camera de lucru unde ne aflăm acum. Iată că modesta căsuţă din
mahalaua Ţicăului este sfinţită şi de spiritul tutelar al românilor, de poetul
Mihai Eminescu, de la care Creangă a păstrat în timp şi există şi acum o lampă
cu gaz, mai boierească, cu opt focuri, primită de la primarul Iaşiului de
atunci (Vasile Pogor, n.n.), când
Eminescu a venit de la Viena, chemat de Titu Maiorescu şi de Pogor, de junimişti,
care investiseră în el. Atunci valorile erau chemate la Iaşi pentru că era capitala
culturii româneşti. Prima gazdă din 1874, timp de trei luni, a fost o cameră
din casa veche „Vasile Pogor“, şi atunci i s-a oferit această lampă, o lampă de
citit, masa şi patul de dormit. Aşa a „descălecat“ Eminescu la Iaşi, iar apoi a
schimbat mai multe locuinţe, până la cea din spatele Mitropoliei, când era
inspector şcolar. Fiind dat afară din această funcţie – fusese revizor şcolar
pe judeţele Iaşi şi Vaslui – ca urmare a căderii guvernului Maiorescu, dar şi a
lui Maiorescu din funcţia de ministru al culturii şi cultelor de atunci, a rămas
doar cu slujba de la „Curierul de Iaşi“, foaia „vitelor de pripas“, cu o treime
din salariul de revizor. Astfel, a fost obligat să accepte invitaţia
prietenului Creangă şi să locuiască aici aproape şase luni, nu cu mult înainte
de plecarea la Bucureşti, unde va lucra la ziarul „Timpul“.
– Constatăm
că aceste două camere, ca şi cerdacul din spate, mustesc de tradiţie românească.
– Într-adevăr, aşa este. Vreau să vă spun că
Eminescu a fost atras de Creangă, iar junimiştii, multe feţe subţiri – cum era,
de exemplu, P. P. Carp – au fost pur şi simplu consternaţi de această prietenie
cu Creangă, care se arăta un om mai puţin educat, mai necioplit, considerat de
ei „povestitor poporal“. Nu au ştiut ei că acesta va deveni unul dintre marii
clasici ai literaturii române. Această prietenie a fost o mare curiozitate
pentru junimişti, însă Eminescu respingea tot ce era sofisticat, acei indivizi
civilizaţi prin cafenelele din Europa, de la Paris sau Viena, şi s-a apropiat
de un om frust, sincer în tot ceea ce făcea şi care trăgea după el un adevărat
epos popular, care, după aceea, prin stilul său inimitabil, a fost aşezat în
pagini.
– Observăm
obiecte care au aparţinut lui Ion Creangă. Practic, aici a scris în mare parte
opera sa.
– Este emoţionant că această masă de brad şi
lampa de opt focuri, precum şi condeiul şi călimara s-au păstrat de atunci.
Aceasta este măsuţa pe care Ion Creangă şi-a scris toată opera, poveştile,
povestirile, „Amintirile din copilărie“. Tot aici, în 1877, după plecarea lui
Eminescu la Bucureşti, scrie opera care l-a solicitat cel mai mult, este vorba
despre cel mai debordant basm românesc, „Povestea lui Harap-Alb“, şi atunci, în
vara lui 1877, a avut prima criză de epilepsie, o boală pe care o moştenea de
la mamă, care a şi murit în timpul unei crize de epilepsie, destul de tânără,
la Humuleşti. Acest loc este unul mitic, locul amintirilor, aici au fost scrise
„Amintirile…“, aici a fost vizitat de Vasile Conta şi de alţi câţiva junimişti,
interesaţi de poveste în special, pentru că Ion Creangă era inimitabil când
povestea şi avea un palmares de glume inegalabil pentru timpurile acelea.
– Cum
este percepută astăzi Bojdeuca de cei care-i trec pragul?
– Vreau întâi să accentuez faptul că ea
reprezintă un simbol, nu numai al literaturii, ci al culturii noastre. Este
primul muzeu literar din ţară. În anul 1918, după anumite remedieri, la 15
aprilie, un colectiv care a reparat bojdeuca, prin contribuţie publică, a reuşit
să pună în circuitul public această căsuţă, ca muzeu. Ea a fost sub egida
Universităţii la început. A. C. Cuza era profesor universitar, prietenul lui
Ion Creangă cu care mergea la băi la Slănic-Moldova, în mai multe veri, şi sunt
consemnări în acest sens, şi era un muzeograf cu salariu forfetar de la
Universitate. Apoi a trecut sub egida primăriei şi, tot aşa, până după război, în
zilele noastre, când a devenit muzeu de sine stătător, au fost angajaţi
muzeografi, literaţi, supraveghetori şi custode. Bucuria cea mare este că s-au
păstrat anumite lucruri atinse de mâna marelui scriitor: masa, lampa, condeiul,
călimara, o icoană a Sf. Nicolae, dăruită de bunicul David Creangă de la Humuleşti,
un lăicer din culori vegetale, pe care colegii noştri muzeografi îl păstrează,
este dublat pe dedesubt ca să fie ferit de umezeală, o lădiţă de călătorie, în
care îşi punea câteva lucruri şi când i se făcea dor de 
Humuleşti, pleca într-acolo.
De la prispa casei de aici şi până la prispa casei din Humuleşti, devenită tot
muzeu, sunt 105 km. De asemenea, se păstrează medalionul Junimii, cu ştampila
Societăţii Junimea pe spate, pe care o avea orice junimist în casa lui,
fotografii, o hartă geografică pentru clasa a II-a, a judeţului Iaşi, pe care a
făcut-o el însuşi, precum şi alte lucruri care i-au aparţinut. Din aceste
motive, este un muzeu bogat şi unul dintre cele mai vizitate muzee din ţară –
din Iaşi cu siguranţă, deşi oraşul are 20 de muzee literare, iar noi explicăm
acest lucru prin faptul că, într-adevăr, copilăria rămâne o emoţie, maturii vor
să devină copii, aşa cum spunea Brâncuşi – „Când nu mai ai suflet de copil, ai
murit de tot“. Aici, totul se duce în memorie, în amintire. Creangă are o operă
care produce acest miraj al copilăriei, „copilăria copilului universal“, cum
spunea Călinescu, şi foarte multă lume din România, din Basarabia, de peste tot
unde există românism, vine să vadă căsuţa unde Ion Creangă, timp de 17 ani şi
jumătate, a locuit şi a scris întreaga operă.
– Să
conchidem prin a adresa o invitaţie celor doritori de a trece pragul Bojdeucii.
– Felicit iniţiativa dv. de a pune în pagină
crâmpeie de cultură. Aşadar, fac o invitaţie din toată inima, pentru că aici, în
modesta mahala a Ţicăului, găsesc această oază de spirit numită Ion Creangă.
Pecetea, spiritul lui sunt peste tot, o curte plină de flori şi copaci, aşa cum
era pe vremea lui Creangă, un izvor care nu mai conteneşte să curgă există şi
acum, deci oamenii se pot răcori, pot admira, de pe prispa din spate, de pe
cerdacul literaturii române, care a primit mulţi vizitatori în timp ce trăia
Creangă, Dealul Şorogarilor, pe atunci plin de stâne, cântece de bucium seara
(Eminescu datează poezia „Sara pe deal“ în perioada cât a stat aici, în Bojdeucă,
noi credem că a fost inspirat nu doar de buciumele de pe dealurile Ipoteştilor,
ale Botoşanilor, ci şi de buciumele de pe acest deal, al Şorogarilor). De
aceea, din toată sufletul, invităm iubitorii de frumos la o reculegere, la o
meditaţie asupra copilăriei şi nu numai, asupra limbii române, la o aducere
aminte, aici în Ţicău, la căsuţa marelui humuleştean.
