Indiferent de cât de mult s-ar dori o
acoperire cu servicii medicale a populației, va fi imposibil pentru Ministerul
Sănătății să asigure stocuri suficiente de medicamente în așa fel încât să nu
existe pacienți care să rămână fără ele – asta în condițiile în care în România
se comercializează circa 7.000 de medicamente diferite, jumătate din ele fiind
mărci corespunzătoare listei esențiale publicate de Organizația mondială a
sănătății (OMS). În aceeași măsură este adevărat și că Ministerul Sănătății
trebuia să se îngrijească de aspectele de mai sus, mai ales că nu există voință
politică pentru a rezolva problema accesului la medicamente – și nici nu va
exista așa ceva, pentru că s-ar risipi inutil cele 250 de milioane de lei cât
sunt estimate sponsorizările din piață (apropos, suma reprezintă sponsorizările
declarate).
Cu toate acestea, chiar dacă chiar am dori
să facem ceva eficient pentru stoparea dramelor care sunt semnalate în presă,
există metode la care au recurs și alte țări din UE, și care au reușit să evite
lipsurile cu care se confruntă România. Deși sunt sigur că ele nu vor fi
aplicate – pentru că există o rezistență incredibilă a autorităților de a
schimba legislația, pentru că ar însemna să iasă din zona de confort sau mai
rău, să dea socoteală dacă ceva nu va merge bine – merită totuși semnalate ca
alternative solide la improvizațiile fără efect din prezent.
Bugetul pentru medicamente a rămas cel de
șase miliarde de lei încă din 2011. Nu s-a dat un leu în plus în ultimii șapte
ani, așa că începând cu 2015 au apărut niște credite de angajament pentru
achiziții în condiții speciale, care sunt oricum separate și greu de finanțat.
Diferența până la opt miliarde de lei – consumul estimat pentru 2017 – este
acoperită de taxa clawback. Până la un punct, industria a plătit, dar s-a ajuns
la momentul în care nu mai este dispusă să o facă. Cea mai simplă soluție
pentru Guvern este să-și înfrâneze repulsia față de multinaționale și să
accepte să pună un miliard de lei în plus la medicamente, liniștind astfel
centralele marilor companii prin scăderea clawback-ului la sub 12%.
Cele mai multe guverne europene, care au
sisteme de contribuții la sănătate și resurse limitate recurg la astfel de
alianțe. Unii le spun contracte cost-volum sau cost-volum-rezultat, spuneți-le
cum vreți, dar o contractare pe termen lung parafată cu centralele marilor
companii va asigura o aprovizionare acceptabilă. Este rezolvată într-o măsură
importantă și problema exporturilor paralele. E valabil și pentru produsele
biologice – știe cineva oare că unul dintre cei mai mari producători de
imunoglobuline se află în Bulgaria, și că este furnizor oficial al OMS?
Când ai 40 de producători autohtoni,
indiferent de capitalul lor, dă-le o listă de medicamente esențiale și pune-i
să ți le fabrice. O vor face, vor face chiar investiții capitale în siturile de
fabricație știind că statul le va contracta producția. Practica este larg
utilizată în multe țări din UE și non-UE, unde nu există lipsuri în acest
segment. Statul nu impune un preț de vânzare, ci negociază un preț de
decontare, de achiziție cu producătorii, așa că aceștia, chiar dacă au opțiunea
unui preț neimpus, vor vinde medicamentele la o valoare apropiată de prețul de
decontare. Astfel, pacientul va trebui să plătească cea mai mică sumă, din
buzunar. Legea cererii și ofertei funcționează și în acest domeniu, dovadă
fiind piața medicamentelor fără prescripție.
România este singura țară din UE în care
prescrierea medicamentului se face obligatoriu pe substanța activă,
reglementare care a fost introdusă în 2010, premisa fiind cel puțin în teorie
corectă. Rezultatul a fost, cum era de așteptat în România, opus, dispărând
circa 2.000 de medicamente ieftine care nu pot plăti „taxa de raft”, în
condițiile celui mai mic preț european și al unui clawback de 20%.
Soluțiile de mai sus vin de la un
reprezentant al industriei, așa că, vă rog, considerați-le lobby lacom. Nu le
luați în seamă și nu le aplicați – pentru că nu-i așa, cei din industrie sunt
orientați doar pentru profit, în vreme ce toți ceilalți, care servesc sistemul
sanitar sau pur și simplu își dau cu părerea dețin adevărul și lucrează
bineînțeles pe bază de voluntariat. Merită menționat faptul că situația din
prezent este calmă, dacă ținem seama de cele trei crize de medicamente prin
care va trece România în următorii 5 ani: criza îmbătrânirii populației (când vor
trebui finanțate nevoile de sănătate pentru aproximativ cinci milioane de
„decreței” care ajung la pensie); criza de subproducție și substocare a
medicamentelor (globalizarea duce la închiderea a tot mai multor situri de
manufacturare, iar cele rămase nu vor putea face față cererii); criza indusă de
implementarea directivei de combatere a falsificării medicamentelor (FMD
2011/62/EU) care va duce la închiderea multor situri de fabricație, care nu se
vor putea conforma din cauza costurilor ridicate.
O variantă a acestui
text a fost publicată online de Ziarul Financiar.