Odată cu începerea războiului, și-au încetat apariția reviste prestigioase și necesare informării personalului medical, farmaciștilor, studenților în medicină. Încetarea lor a fost temporară, ele își vor relua apariția în anii imediat următori războiului. Chirurgii din țară și de pe front doreau informații profesionale. Acest obiectiv și-l propune spre realizare dr. Ion Jianu, secretar general al Asociației generale a medicilor. De unul singur, acesta editează în anul 1918 Revista Chirurgicală Română, o publicație lunară, care îl are ca secretar de redacție pe dr. Eugen T. Petrescu. Primul număr al revistei apare la București, la 1 noiembrie 1918.
Rostul declarat al publicației este deosebit de mărinimos, încercând să răspundă atâtor cerințe de informare profesională. Practica medicală și cercetarea științifică au scos la iveală multe date ce așteaptă să fie publicate. Acestora li se adaugă acum un imens material oferit de chirurgia de război, așa că este – declară redactorul gazetei – în interesul literaturii chirurgicale române să apară cât mai multe periodice care pe de o parte să facă operă de învățământ, iar pe de altă parte să informeze străinătatea despre progresele netăgăduite ale chirurgiei românești. Pe lângă partea instructivă și informativă, revista își propune să acorde o anumită preocupare problemelor organizatorice, impuse de cerințele sociale moderne privind învățământul chirurgiei și „mult dorita asistență chirurgicală a orașelor de provincie și a satelor”.
Asistența medicală pe câmpul de luptă
Prima pagină a revistei se deschide însă cu un articol-omagiu – „Jertfele și activitatea corpului medical în război”. Prin aceasta, publicația își îndeplinește o datorie de conștiință ca, înainte de toate, să evidențieze și să omagieze eroismul și munca corpului medical român în acest încrâncenat război. Și consideră că cel mai folositor este să reproducă acea cuvântare a directorului revistei, Ion Jianu, la al XXI-lea Congres al Asociației generale a medicilor, ținut la Iași, la 1 iunie: „Este adevărat că, în 1917, asociația nu și-a putut ține congresul anual din cauza războiului și a faptului că membri săi au fost chemați, prin mobilizare, să îndeplinească diferitele activități cerute de starea de război. Însă aceasta se poate mândri cu activitatea membrilor ei, cu lupta titanică și pricepută a tuturor medicilor și studenților în medicină. Asociația generală a medicilor își revendică dreptul de a afirma că a contribuit efectiv, împreună cu Facultatea și Societățile științifice medicale, ca războiul profesional să fie dus cu rezultate relativ satisfăcătoare, în împrejurări potrivnice. Puține bresle s-au pregătit în epoca neutralității așa cum s-a pregătit corpul medical”. În continuare sunt enumerate acțiunile fundamentale de pregătire profesională întreprinse: organizare sanitară în zona de operațiuni și în zona interioară (prof. Angelescu, doctorul Botescu, dr. Ion Jianu, doctorul Pitulescu); profilaxia și combaterea tifosului exantematic, a febrei recurente, a febrei tifoide, a tuberculozei, a bolilor sexuale (profesorul Cantacuzino, P. Niculescu, Dumitrescu Mante, Predescu); transportarea răniților (Ion Jianu); chirurgia de război (Iacobovici, Potârcă, Ion Jianu), ortopedia și asistența invalizilor (Ghiulamila); oculistica în război (profesorul Mihail, profesorul Stănculeanu).
Corpul medical – se arată în încheierea discursului – este hotărât, așa cum s-a dăruit cu abnegație în timpul războiului, să se angajeze în opera de bună organizare a activității sanitare.
Ion Jianu mai semnează un articol referitor la un caz de transfuzie sangvină efectuat în cursul războiului. Condițiile fiind mai deosebite, relatarea cazului este instructivă pentru specialiști.
Plăgi de război
Dr. Gh. Marinescu, chirurg la Spitalul Colentina, publică în revistă studiul său: „Considerațiuni asupra intervenției în plăgile de război ale abdomenului”. Autorul face un amplu istoric al opiniilor privind condițiile și situațiile în care trebuie intervenit chirurgical în plăgile de război și aduce experiența sa cu privire la peste o sută de cazuri.
În primul rând, trebuie ținut seama de particularitatea plăgilor abdominale – războiul mondial, prin mijloacele noi distructive, de luptă, a condus la o nouă realitate a individualității plăgii: artileria a făcut ravagii îngrozitoare și toate plăgile provocate de schije de obuz au o gravitate mult mai mare, indiferent de zona corpului în care se află rana. Mijloacele de transport al răniților au început să fie mai bune și mai rapide, de aceea problema așteptării, recomandată în unele tratate de chirurgie, începe a fi depășită. În ceea ce privește plăgile abdominale penetrante de război, autorul consideră că trebuie să ne comportăm exact ca în chirurgia plăgilor abdominale din timp de pace. Să operăm cât mai repede după rănire, într-un mediu aseptic, care poate fi improvizat cu mijloacele pe care le avem la dispoziție. Chirurgia plăgilor abdominale nu este „timp pierdut”, cum îmi spuneau unii colegi. Autorul consideră că în cazul „marilor urgențe în plăgile abdominale deschise” cu un personal chirurgical harnic, cu subalterni bine instruiți și cu material suficient, se pot salva o mulțime de răniți abdominal, operând cât mai aproape de front. Apoi, bineînțeles, în faza următoare, bolnavul va fi trimis la spitalele cu profil chirurgical de zonă interioară.
Infirmități prin leziuni oculare
Un alt studiu, care valorifică experiența „medicinei de război”, este articolul semnat de dr. D. Mihail, șef de lucrări la Clinica de oftalmologie (București) privind cercetările asupra leziunilor oculare de război. Autorul își începe studiul cu remarca realistă a faptului că războiul de atunci (1916–1918) a mărit în mod considerabil procentul leziunilor oculare și ca o consecință logică „a îndesit simțitor rândurile chiorilor și orbilor, creând astfel o categorie de infirmi de război dintre cele mai grave”. Cercetările făcute pe mai multe zeci de cazuri din spitalele militare i-au permis să aprecieze că leziunile oculare de război se pot grupa sistematic în modul următor: I Contuziuni oculare; II Plăgi oculare cu încrustațiuni; III Plăgi simple și zdrobiri ale regiunii oculare; IV Plăgi penetrante și zdrobite ale feței cu leziuni oculare; V Plăgi penetrante și zdrobite ale boltei craniene cu leziuni oculare.
Pentru fiecare din aceste categorii de contuzii, autorul articolului (desfășurat în două părți, cea de-a doua în numărul trei al revistei) prezintă pe larg modalitățile de tratament, metodele chirurgicale folosite (acolo unde a fost cazul), evoluția operatorie.
Actul unității românilor
Numărul doi al revistei este consacrat în prima parte prezentării unor evenimente organizate de Asociația generală a medicilor români, în onoarea medicilor din armatele aliate. Este redat discursul lui Ion Jianu „Omagiul aliaților”, rostit la Banchetul organizat de Asociație în cinstea personalului sanitar din misiunile medicale străine care au activat în România. Prezidat de profesorul Severeanu, părintele chirurgiei românești, banchetul a fost organizat la București, la 8 decembrie 1918, fiind o veritabilă sărbătoare. Între participanții menționați în articolul din revista de chirurgie se numără: doctorul Jourdian, medic principal, director al serviciului de sănătate al Armatei de Dunăre; doctorul Reverchon, medic principal din statul major al generalului Berthelot; doctorul Mias, medic principal, medicul Diviziei a 30-a de infanterie; doctorii Vergue și Bonnet; medici majori de primă clasă și lista continuă cu alți 20 de medici și farmaciști militari francezi, britanici.
Printre medicii români participanți la acest veritabil „Banchet–Festival” sunt enumerați doctorul Sion, directorul serviciului sanitar general (ceea ce dădea și mai mult caracterul oficial al sărbătoririi); profesorii Obreja, Nanu–Muscel, Măldărescu; doctorii Turbure, Racoviceanu, Anghelovici, Costiniu, Vlădoianu, Irimescu, Pitulescu, Costinescu, Iacobovici, Poenaru-Căplescu, Gomoiu, Danielopolu, Noica, Martinescu, Alexandrescu-Dersca, Besnea, Bejan, Cristea Grigoriu, Paulian, Cristide, E. Petrescu etc. A fost, deci, o sărbătorească reuniune în prezența atâtor reprezentați ai medicinei și chirurgiei românești.
Doctorul Mirinescu, președintele Asociației generale a medicilor, a subliniat efortul și jertfa medicilor militari din țările aliate pentru adevăr și bunăstarea umanității, pentru care națiunea română și țările lor de origine (Franța, Anglia, Italia, America) le aduc un permanent omagiu.
Medicul principal Jourdain a cinstit în onoarea regelui Ferdinand și a reginei Maria și și-a exprimat satisfacția de a fi trăit și lucrat alături de medici români. Francezul a avut, de asemenea, cuvinte de laudă față de doamnele de la Crucea Roșie Română.
Medicul principal Reverchon (care a participat la război în Moldova, ca medic în cadrul Misiunii militare franceze) a spus, în cuvântul său: „Cu emoție, dar și cu mare bucurie, mă aflu din nou pe pământ românesc, dând dreptate încântătorului vostru proverb că cine bea apă din sursele voastre naturale nu vă mai poate părăsi. Eu am plecat, dar, iată, am revenit! Trăim o oră mare. Visul ce l-am avut împreună, cel pentru care voi ați suferit atâta, dar ați învins, acest vis este acum, iată, realizat. Data de 1 decembrie 1918 a intrării triumfale în Capitala voastră a armatei române și franceze (reprezentată de generalul Bathelot, n.n.) marchează una dintre cele mai glorioase date din istoria țării noastre. Ea marchează o dată istorică, un fapt de arme veritabil de echipă, uniunea indisolubilă a armatei române și franceze grație căreia s-a realizat în final unitatea națională a tuturor Românilor”. Ulterior, el continuă cu aceeași emoție și afecțiune pentru viitorul medicinei românești și al întregii țări: „Războiul s-a sfârșit! Dar vă revine o sarcină grea de îndeplinit. De a desăvârși acest act al unității românilor”.
În discursul său, profesorul Obreja a amintit contribuția unui înaintaș al medicinei românești, francez de origine, Carol Davila, care a realizat instituții de sănătate și învățământ ce definesc începuturile României moderne. În acest secol, medicii francezi s-au aflat alături de cei români să apere patrimoniul românesc făurit de înaintași.
În cuvântarea sa, dr. Iacob Iacobovici a adus un omagiu emoționant activității misiunii medicale franceze, o pioasă amintire a celor patru medici francezi care au murit îngrijindu-și bolnavii.
Cei peste 250 de medici români, francezi și englezi participanți la această sărbătoare colegială, cu ocazia victoriei Aliaților și a plecării misiunilor medicale străine din România, au trimis telegrame de omagiu decanilor Facultăților de Medicină din Paris, Londra, New York, Roma, Bruxelles, dar și familiei regale din București.
Revista Română de Chirurgie mai cuprinde, în același volum doi, o amplă prezentare a „aparatului pentru transport al răniților din tranșee”. Dr. D. Paulian a semnat un studiu privind intervențiile în leziunile chirurgicale periferice, iar dr. E. Petrescu, unul despre chisturile periferice ale uterului.
Revista nu a apărut decât în trei numere, ultimul fiind publicat la 1 ianuarie 1919. Directorul publicației, Ion Jianu, aduce, în primul articol, o pagină emoționantă de istorie a medicinei. Este vorba de prezentarea unor episoade din activitatea chirurgicală a prof. Constantin Dumitrescu Severeanu relatate de însuși „părintele chirurgiei românești”. Justificându-și opțiunea, dr. Ion Jianu precizează: „În dorința de a face cunoscută aurora chirurgiei române, ne-am adresat profesorului Severeanu. Domnia Sa a răspuns povestindu-ne istoricul primei operațiuni de hernie strangulată, făcută în România de Domnia Sa”. Și, pentru interesul istoric ce îl prezintă acel moment, reluăm și noi, după Revistă, relatarea respectivă: „În anul 1866, pe când lucram la Spitalul Colentina în calitate de medic secundar, s-a prezentat un bolnav italian cu hernie inghinală dreaptă, încarcerată de câtva timp. Era pentru prima dată când luam răspunderea personală, să îngrijesc un asemenea caz, răspundere care era cu atât mai mare cu cât operațiunea herniei nu fusese încă practicată până la acea epocă în țara noastră. De acord cu șeful meu, am hotărât să fac kelatomia. Am rugat să asiste la operațiune și pe medicul Grunau, sas de origină, căruia i se înființase de puțin timp un serviciu de chirurgie. După ce am cloroformizat bolnavul și am făcut toaleta mâinilor mele și a regiunii bolnave cu apă ordinară și săpun, am început operațiunea, așa cum învățasem din tratatele franceze de chirurgie și după cum văzusem la maeștri mei, profesorii Velpeau, Nélaton și Jobert de Lámballe. Cum încarcerarea herniei dată de mai multe zile, țesuturile adiacente erau infiltrate și colorate în vânăt, lucru ce nu-mi dădeau siguranța la ce adâncime mă găseam și-mi impunea să tai încet și cu atenție straturile pe sondă canelată. În acest timp, medicii care mă asistau mă plictiseau cu temerea lor, oprindu-mi mâna și strigându-mă întruna: «Nu merge mai departe, că ai să tai intestinul». Enervat, le-am răspuns că, dacă nu mă lasă în pace, arunc cuțitul. Convins că mai era până la intestin, am mers tot înainte. Am deschis sacul, din care s-a scurs lichid brunatru și în care am găsit o ansă intestinală injectată, de culoare închisă, însă negangrenată. Vederea intestinului omenesc a făcut o puternică impresiune asupra șefilor mei și asistenților, întrucât nu erau familiarizați cu acest organ. Am spălat interiorul sacului și ansa cu alcool camforat, iar pe pulpa degetului indicator stâng am introdus herinotomul lui Cooper în inel, secționându-l în afară. După reducerea intestinului, am reconstituit peretele cu ață de in ceruită, lăsând sacul pe loc. Am drenat cu fitil de scamă. Plaga operatorie a supurat mult timp. În cele din urmă, bolnavul s-a vindecat” (Revista Chirurgicală Română, anul I, pp. 1–2).
Alte articole din sumarul revistei se referă la probleme chirurgicale din domeniul ORL, al oftalmologiei și la unele discuții cu privire la organizarea asistenței chirurgicale în țară.
Acestea sunt – prezentate succint – cele trei publicații medico-chirurgicale care au împlinit, în acea perioadă grea, rolul important al sintezei faptelor și informării personalului medico-sanitar cu starea medicinei și conduita în asistența medico-chirurgicală.
