La 20 aprilie 1917, ședința de deschidere a Reuniunii medicale a celei de a II-a armate, care a avut loc la Bacău, a fost prezidată de gen. dr. I. Antoniu, medic șef al celei de a II-a armate, profesor de epidemiologie și igienă la Institutul medico-militar din București. În cuvântul de deschidere, acesta amintea că, încă din anul 1915, a inaugurat la Spitalul militar central din București – unde era comandant – reuniuni științifice bilunare, la care participau medici, farmaciști și veterinari, militari activi sau în rezervă. În cadrul întâlnirilor, aceștia își expuneau observațiile asupra cazurilor medicale întâlnite în practica de spital sau în cea privată și discutau diferite teme medicale. Ședințele au fost bine primite și au crescut ca forță științifică până la declanșarea războiului, când, prin forța lucrurilor, nu au mai putut continua. Acum, în alte condiții, a sosit momentul să fie reluate, sub altă formă, pe teritoriul celei de-a 2-a armate române. Acum, după cele câteva luni de război, au apărut dificultățile serviciului sanitar în campanie, probleme noi în ceea ce privește conducerea serviciului de sănătate în campanie, în diferitele formațiuni în aplicarea pe teren a ceea ce s-a învățat înainte în decizia de urmat, fie în domeniul chirurgical, medical sau epidemiologic.
Se inaugurează, deci, Reuniunea medicală a celei de a II-a armate române, cu ședințe lunare sau bilunare, bogate în conținut și pline de învățăminte practice.
Lucrările prezentate în ședințele Reuniunii au fost publicate, prin grija generalului Ion Antoniu, în Comptes Rendus des Sceances de la Reunion de la II_eme Armée (1917–1918). Și această publicație, prin conținutul ei științific, al perioadei respective, ne oferă mărturiile cele mai veridice despre cum a fost, cum a gândit și cum a acționat profesional serviciul sanitar român, atunci, în anii de război.
Documentul prezentat în prima ședință de deschidere a societății, din 29 aprilie 1917, este raportul generalului Antoniu și lt. col. dr. C. Bacaloglu, medic-șef al Spitalului de evacuare nr. 4. Documentul se referă la acțiunile întreprinse la Bacău și în alte centre ale celei de-a II-a Armate, începând din decembrie 1916 și până la data prezentării raportului privind bolile epidemice și contagioase,cu unele observații clinice.
Este evidențiată activitatea Spitalului de evacuare nr. 4 (medic-șef lt. col. dr. Bacaloglu) și secția de chirurgie a spitalului mobil condusă de lt. col. dr. Iacob Iacobovici – „a cărui energie și spirit de organizare au fost la înălțimea celei mai de sus îndatoriri profesionale”, după cum se spune în raport.
Documentul subliniază marile neajunsuri ale serviciului sanitar din acea perioadă, dar și eforturile fără menajament ale personalului sanitar. Vaccinarea antiholerică practicată pe scară largă a dat rezultate excelente. Examenul bacteriologic al suspecților și al celor care fuseseră în contact cu bolnavii (făcut conștiincios de doctorii Titu Vasiliu și Revici) a dat, de asemenea, rezultate bune. Apoi, ca urmare a cerințelor de organizare, a fost dat în funcțiune încă un laborator de analize, sub direcția regretatului doctor Medigreceanu și a căpitanului farmacist Grințescu.
Raportul descrie starea în care se găsea Lazaretul de la Bacău, la sfârșitul anului 1916, când s-a organizat acolo comandamentul sanitar și și-a stabilit sediul său central. Medicii amintiți și mulți alții au reorganizat Lazaretul, care se afla „într-o stare lamentabilă”. Este cutremurător ce se spune în raport: „Mai mulți medici care avuseseră curajul să meargă să viziteze acest Lazaret reveneau înspăimântați de mizeria care domnea acolo. Nu era un spital, ci o morgă unde bolnavii zăceau pe jos, pe scânduri, mânjiți de propriile materii fecale, sau în cel mai bun caz zăceau pe un strat de paie. Se putea observa alături, în aceeași cameră, două cazuri de scarlatină, cu două prime cazuri de tifos exantematic. Era realmente un spectacol cutremurător, care ne amintea de infernul lui Dante... Singura latrină care deservea holericii și ceilalți bolnavi (în jur de o sută), cât și personalul de serviciu era înconjurată, pe o rază de cinci metri, de materii fecale”. Este tipică conversația pe care doctorul Bacaloglu a avut-o cu administratorul acestui faimos Lazaret. Când a fost întrebat de ce nu s-a ocupat de soarta Lazaretului și a latrinei, acesta i-a răspuns: „Sigur, eu m-am ocupat de soarta latrinei și am urmărit dacă este bine întreținută, dar înainte de a veni aici holerici. După aceea, eu nu am mai făcut-o; nu m-am mai apropiat de latrină. Am copii și nu vreau să-i văd murind”.
În salonul de bolnavi nu era nicio scuipătoare, nici oală de noapte. Într-o baracă ce se deschidea alăturea de pavilionul holericilor, zăceau 20 de cadavre care așteptau de mult timp să fie duse la groapă (Comptes Rendus, pp. 9–10).
Instalat la Bacău, Serviciul sanitar al armatei a II-a a început reorganizarea și a reușit, la începutul anului 1917, să dea o altă față organizării asistenței medico-chirurgicale în zona respectivă. Raportul descrie pe larg minuțioasele măsuri pentru a asigura cerințele minime acceptabile sociale, de igienă și tehnice ale serviciului sanitar.
Eradicarea epidemiei de holeră
Epidemia de holeră, atât de amenințătoare la început, este jugulată în cursul lunii ianuarie 1917. Ca document istoric, reținem din raport descrierea tratamentului practicat atunci: „s-a folosit tinctura de iod per os, 10–20 picături în puțină apă, limonadă lactică, infuzie de orez, injecții cu adrenalină; la nevoie ulei camforat, cofeină și mai ales injecții repetate cu ser fiziologic, metodă practicată pe scară largă și cu atâta abnegație profesională de doctorul Tecușianu” (op. cit. pag. 12).
În timp ce holera era sugrumată, apare epidemia de tifos exantematic. Începe organizarea, în primul rând pentru izolarea bolnavilor: construirea de barăci pentru izolare. Dar câte dificultăți, câte neajunsuri, câte lipsuri – nu existau lenjerie, saltele, pături. Barăcile trebuiau încălzite! În raport este dată lista medicilor decedați și pe ea figurează și devotatul locotenent farmacist Henția, „unul din cei mai buni colaboratori ai organizării Lazaretului și pierderea sa constituie o mare nenorocire pentru corpul farmaceutic român și pentru armată și în același timp o glorie pentru acest corp farmaceutic” (op. cit. pag. 14).
Raportul oferă detalii despre simptomatologia tifosului exantematic. Era necesar ca toți medicii să cunoască simptomatologia acestei boli. De altfel, observăm că aceste publicații medicale alocau multe pagini sau chiar numere tematice acelor boli epidemice în vremea aceea, precum tifosul exantematic, febră recurentă etc. Raportul preciza că debutul în tifosul exantematic se caracterizează prin „frisoane, cefalalgie, o curbă febrilă caracteristică, cu o hipertermie ajungând până la 39 sau 40 de grade Celsius”. De aceea, pe atunci, boala se confunda uneori cu gripa, iar documentul încearcă să schițeze un anumit diagnostic diferențial la acest început al bolii, cu gripa. Caracteristic, un element important în tifosul exantematic „era congestia feței și înroșirea conjunctivelor. Și, în fine, era erupția, care definește diagnosticul. Această erupție poate să apară de la început, a doua și mai ales a treia zi, dar nu sunt rare cazurile când erupția este tardivă (spre a cincea sau chiar a opta zi). Intensitatea este variabilă de la erupții discrete, pe abdomen sau torace, până la alte pete și care se întind pe tot corpul. Echipa de medici de la Bacău a constatat erupții și pe fața bolnavului de tifos exantematic” (op. cit. pag. 16).
Tabloul simptomatic este dominat de tulburările nervoase. De multe ori sunt tardive, puțin accentuate, iar conștiința nu este complect abolită. Bolnavul recunoaște persoanele din jur. Intoxicarea are totuși efect maxim asupra sistemului nervos. S-a observat (precizează raportul) o dispnee de ordin bulbur fără leziuni congestive sau inflamatorii din partea arborelui respirator.
Documentul mai menționează că Lazaretul pentru boli contagioase de la Bacău putea spitaliza în ianuarie 1917 până la 1.000 de bolnavi și „putea servi ca model din punct de vedere al organizării. El era condus (în aprilie 1917) cu multă competență de medicul căpitan Bălănescu, a cărui activitate o subliniază în mod deosebit, cât și ajutorul dat de col. dr. Anibal Teohari (profesorul Facultății de Medicină din București, n.n.) căruia i-am încredințat la început direcția Lazaretului” (op. cit. pag. 18).
Serul în tratarea tifosului sever
O bogată ordine de zi, la a doua ședință a Societății, la 18 mai 1917 – este dezbătută pe larg folosirea serului în tratamentul formelor grave de tifos exantematic. O comunicare pe această temă, semnată de prof. Iacob Iacobovici, dr. Titu Vasiliu și dr. E. Revitch, conchide că, pe lângă neajunsurile practice ale aplicării sale, metoda a dat doar rezultate mediocre.
Lt. col. dr. Iacob Iacobovici și dr. L. Strominger prezintă în ședința reuniunii Raportul medical cu privire la unele complicații chirurgicale ale tifosului exantematic și febra recurentă. Complicațiile chirurgicale observate sunt: parotidite și otite, mai frecvente în febra recurentă; adenopatii cervicale (supurate sau nu); orhite supurate; gangrene ale scrotului și penisului; miozite supurate sau nu; flegmoane și abcese subcutane; flebite și periflebite; artrite. Autorii subliniază că toate aceste complicații sunt mai puțin grave prin ele înseși, cât prin slaba rezistență fizică a bolnavilor de a suporta cel mai mic traumatism chirurgical. Este suficient un mic traumatism ca fenomenele cardiace și uremice să izbucnească cu violență. Mai este sesizat, la acești bolnavi, pericolul real al anesteziei generale, starea lor nepermițându-le nici cele mai mici doze de cloroform sau eter fără a apărea fenomenele de colaps cardiac. Acest colaps, foarte frecvent, consideră autorii, pare a fi cauzat de leziunile evidente ale mușchiului cardiac, constatate la autopsiile celor decedați de tifos exantematic sau febră recurentă. Stovaina, în schimb, este bine suportată și folosirea ei ar trebui generalizată pentru intervențiile asupra jumătății inferioare a corpului. Drd. L. Tecuceanu prezintă, în comunicarea sa, evoluția bolilor contagioase din armata a II-a și Lazaretul din Bacău, în perioada februarie–mai 1917, studiu documentat și din care se poate reține realitatea epidemiologică a momentului.
Plăgile de război la armata română
Cercetând publicația reuniunii (Comptes rendus), ne informăm de prezentarea în unele ședințe a unor cazuri semnificative pentru situația sanitară din acele momente: necroza maxilarului superior după tifosul exantematic (col. dr. N. Butoianu) sau bolnavi cu gangrenă postifică, operații după procedeul osteoplastic al lui Prirogoff (col. V. Gheorghiu și lt. dr. Ș. Andreescu).
Cunoscutul chirurg lt. col. dr. Iacob Iacobovici prezintă, în ședința din 24 iunie 1917, comunicarea științifică „Plăgile de război ale toracelui”. Acestea au fost observate pe frontul român, fiind destul de frecvente. Într-o perioadă de două luni (noiembrie–decembrie 1916) pe frontul de la Slănic, doctorul Iacobovici a tratat 65 de răniți cu asemenea plăgi: 51 au fost produse de gloanțe de pușcă, șapte de obuze, două de grenade de mână, iar la cinci nu a putut fi determinat agentul vulnerant. Nu au fost constatate plăgi prin baionetă, întrucât în acea perioadă nu au avut loc lupte „corp la corp”. Numărul morților a fost de 15, adică 23%. Se știe că 30% din răniții de torace mor pe câmpul de bătaie. Din cele 65 de plăgi îngrijite, 23 prezentau și alte plăgi sau complicații: o plagă de plex brahial, șase plăgi ale brațului, cinci ale articulației scapulo-humerale, o fractură de claviculă, trei fracturi de coloană vertebrală, o fractură de cot, două fracturi de omoplat, o fractură de coastă, o fractură a frunții, o fractură a toracelui complicată cu pneumotorax.
După ce discută diagnosticul plăgii de torace și îndeosebi cel de plagă penetrantă de torace, medicul subliniază că, din punct de vedere medico-militar, acest diagnostic are o importanța capitală, întrucât se știe că aceste plăgi toracice penetrante sunt netransportabile. Tratamentul care a dat cele mai bune rezultate a fost cel cunoscut de toți medicii: în primul rând, repausul absolut și schimbarea pansamentului destul de rar; pentru hemoptizie a folosit gheață, ergotamină etc. Pentru hemotoraxul sufocant a făcut toracenteză. În pleureziile supurate a aplicat rezecția mai multor coaste la o mare distanță. În pleurotomie, rezecțiile limitate dau rezultate deplorabile. A avut loc o amplă discuție pe această temă, iar completările doctorului francez Reverchon au fost de mare substanță.
O comunicare al cărei conținut îl găsim în publicația Reuniunii este aceea a lt. col. farm. T. Georgescu, dr. vet. Căpitan Popescu Daia, lt. dr. V. Vasilescu, care a avut ca temă „Controlul alimentelor în Subsistența armatei a II-a”. În cadrul reuniunii este dezbătută și problema consumului cărnii de cal. Cei care prezintă acest studiu sunt mr. dr. I. Bălănescu și cpt. dr. vet. Popescu Daia.
Studiul pornește de la remarca potrivit căreia, datorită principiilor sale alimentare, carnea trebuie să se regăsească într-un anumit procent în alimentația trupei. Dar, constată autorii, aceasta lipsește aproape complet din hrana trupei, care primește, în general, 300–500 de grame de carne pe săptămână. Pentru ameliorarea acestei stări de fapt în alimentație, autorii consideră că se poate recurge la carnea de cal. Produsul constituie un bun aliment și se consumă de mai multă vreme în orașele occidentale. La Paris – spun autorii – se consuma în 1892 carnea de la 20.000 de cai, iar în 1905 consumul se ridica la 60.000 de cai. Această carne are o valoare nutritivă egală cu cea de vită. Ea conține chiar mai multe proteine și hidrați de carbon, este mai puțin grasă și are un gust dulceag datorită glicogenului crescut pe care îl conține. Autorii declară că au mâncat adesea din această carne – și chiar fără să-i recunoască natura, când aceasta era inclusă în meniu – și nu găsesc nicio diferență apreciabilă.
Potrivit acestora, la București, intenția de a introduce în alimentație carnea de cal a eșuat din cauza prejudecăților. În schimb, la armata a II-a funcționează o fabrică de conserve de alimente făcute din acest tip de carne. Conservele sunt excelente la gust. În cadrul ședinței s-au prezentat eșantioane din aceste conserve și – ca medici responsabili – autorii recomandă folosirea în meniu a cărnii de cal, care nu este cu nimic inferioară celei de vită.
Medicina de război franceză
O conferință de aleasă ținută științifică privind „organizarea Serviciului de sănătate și chirurgia de război în armata franceză” a fost susținută în ședința din 24 iunie 1917, de către doctorul Reverchon, profesor agregat la Val de Grace, membru al Misiunii franceze în România. Chirurgul francez și-a început prezentarea prin a sublinia că organizarea serviciului de sănătate și chirurgia de război sunt de o solidaritate maximă: problema evacuării răniților, instalarea spitalelor, stabilirea și asigurarea instrumentarului și a pansamentelor sunt probleme atât de ordin tehnic, cât și militar. Cel mai bun chirurg este paralizat (ineficient) dacă nu are mediul chirurgical necesar. Organizarea Serviciului de Sănătate înseamnă să creezi chiar în ambianța câmpului de luptă acel mediu chirurgical în care răniții, transportați în timp oportun, vor fi operați și tratați după regulile imuabile ale chirurgiei contemporane. Apare, deci, necesitatea unei pregătiri minuțioase tehnice atât în ceea ce privește personalul, cât și materialul. Regulile chirurgiei sunt imuabile pentru chirurgul militar care va urmări să realizeze mediul chirurgical tip peste tot unde va opera.
Într-un raport științific efectuat pe 7.570 de răniți și bolnavi, îngrijiți în cea mai mare parte în spitalul de chirurgie de la Bacău, de la începutul războiului și până la 18 februarie 1918, col. dr. Iacob Iacobovici și lt. dr. Petre Topa (cel care va fi primul director al Spitalului Floreasca) analizează particularitățile îngrijirii răniților în funcție de timpul scurs din momentul rănirii și până la preluarea bolnavului la spitalul de chirurgie. După localizarea lor, plăgile au fost clasificate astfel: 261 de leziuni ale craniului, 20 ale coloanei vertebrale, 258 ale feței și globului ocular, 165 ale gâtului, 358 ale toracelui, 307 ale abdomenului și bazinului, 172 ale organelor genitale și rectului, 224 ale omoplatului și claviculei, 357 ale brațelor, 1.119 ale brațelor și mâinilor, 748 ale articulației coxo–femurală etc. (Comptes rendus, pp. 853–855).
