Era
o seară obişnuită de început de august. La staţia centrală a SABIF se făcea
schimbul de tură. Urma să însoţesc, ca voluntar, un echipaj pe o ambulanţă.
Odată ajuns la staţie, am fost preluat de medicul din echipajul căruia urma să
fac parte. Mi-a făcut o scurtă instruire, mi-a dat vesta de voluntar şi am început
să aşteptăm. Să aşteptăm cazurile. Între timp, ambulanţierii şi asistentele
verificau maşinile şi trusele de prim ajutor. Maşinile erau aliniate, una câte
una, pe categorii şi în funcţie de cum veneau şi plecau pe teren.
Clădirea
în care se află sediul central al SABIF, inclusiv dispeceratul, este construită
în baza unui decret al Consiliului de miniştri, „prin anii ’63, după planurile
făcute de o echipă de ingineri din Germania, la cel mai înalt nivel tehnologic
al momentului“, îmi spune dr. Cristian Grasu. Încă din 1948, comuniştii naţionalizaseră
societatea de salvare înfiinţată în 1906 de dr. Nicolae Minovici ca o iniţiativă
privată, sprijinită de elita de atunci a Capitalei – Contesa di Roma, Elena Bălăceanu,
prof. dr. Ion Cantacuzino, primarul Capitalei, prefectul poliţiei şi mulţi alţi
potentaţi ai vremii. „Eu şi acum mă uit şi mă minunez ce au putut acei oameni să
facă“, spune dr. Grasu. „Sistem de climatizare cu schimbător de căldură, apă,
aer, ventilatoare, coloane de ventilaţie cu aer cald sau rece. Extraordinar.
Multe dintre ele încă se păstrează.“
Deodată,
în difuzorul montat pe clădirea instituţiei se aude: „dr. Grasu, asistent
Vornicu, ambulanţier Ştefan“. Erau numele coechipierilor mei din acea seară.
Medicul primeşte fişa, ne îmbarcăm de urgenţă şi maşina se pune în mişcare către
adresa menţionată, undeva pe strada Doamna Ghica. O urgenţă cod galben la o
femeie de 75 de ani, care acuza tulburări paroxistice de ritm. Stăteam lângă
asistenta Alina Vornicu, în partea din spate a maşinii, acolo unde pe lângă
scaunele în care eram fixaţi de centurile de siguranţă se află targa şi
celelalte dispozitive medicale, truse, medicamente, tub cu oxigen.
Gesturile salvatoare ale asistentei
Ambulanţa
cu care ne deplasam era una de tip C2, destinată intervenţiei medicale de urgenţă
şi transportului medical asistat al pacientul critic la unitatea de primiri
urgenţe (UPU). Este dotată cu echipamente, materiale şi medicamente de terapie
intensivă, iar echipajul acesteia este condus obligatoriu de un medic special
pregătit. Vehiculul este astfel construit încât să permită accesul la pacient
din toate părţile, targa fiind amplasată în mijloc, cu posibilitatea mutării ei
la dreapta sau la stânga şi ridicării la o înălţime care să permită acordarea
asistenţei medicale de urgenţă în mod corespunzător.
„Este
nevoie şi de medic la un astfel de caz?“, o întreb pe asistenta Vornicu.
„Uneori da. Dacă găsim cazuri mai grave, persoane care intră în stop cardiac,
de exemplu, este nevoie de un echipaj cu medic. Dar, în mare parte, facem noi
(echipajele cu asistentă, fără medic) tot ce putem, ca până vine echipajul cu
medic să-i ţinem în viaţă. Noi nu avem voie să administrăm unele medicamente.
– În fişa cazului se trece ceea ce a dedus
operatoarea că ar putea fi?–
Exact. Dar nu întotdeauna găseşti la faţa locului ceea ce scrie în foaie. De
exemplu, în tura trecută, de noapte, am plecat la un pacient cu
bronhopneumonie, care însă era în edem pulmonar. Am reuşit să-l scot foarte
frumos şi bine din edem şi l-am dus la spital cu aproape nimic. Edemul pulmonar
este urgenţă de grad zero (cod roşu), pentru că intră în stop foarte repede. Am
făcut ceea ce trebuia să fac şi nu a mai fost nevoie de echipaj medical. Aici
intervine şi experienţa; eu am vreo opt ani în acest serviciu“.
Era
un caz de care, probabil, ştiu doar cei care s-au ocupat de el, pacientul însuşi
şi cei apropiaţi lui. În rest, nimeni. Senzaţionalul lipsea. Nu era niciun câine
muşcat de om, nicio găină care să nască pui vii, nicio catastrofă. Doar un caz
tăcut, dar de care depindea viaţa unui om. Experienţa unei asistente de la
Ambulanţă a făcut ca o apocalipsă să fie evitată. Căci moartea oricărui om e o
apocalipsă miniaturală.
„Ieşiţi
mai des pe ce vreţi voi cu activitatea SABIF, să afle lumea că salvaţi vieţi, că
sunteţi buni şi că sunteţi primii în asigurarea urgenţelor în Bucureşti şi
Ilfov, deci în toată ţara Românească“, scria un medic de la Spitalul
Universitar de Urgenţă Bucureşti pe o reţea de socializare. Un asistent medical
principal la SABIF spunea, tot acolo, că „ar trebui să avem şi noi parte (de
reclamă), pentru că peste tot vedem numai SMURD. Nu zic, sunt şi ei foarte
buni, ne ajutăm reciproc dar şi noi avem merite la fel de bune ca ale lor.
Poate chiar mai bune în anumite cazuri“. Rivalitatea dintre Ambulanţă şi SMURD
e deja veche dar manifestă în special în privinţa percepţiei publice.
„Important pentru mine nu este ce dau televiziunile pe post“, spune managerul
SABIF, dr. Alis Grasu. „Dacă vom sta tot timpul să ne împiedicăm de imagine,
n-o să mai facem nimic, pentru că fiecare va avea orgolii. Nu! Important este că
cineva ajunge acolo, că o viaţă a fost salvată, că un om a primit ajutorul cel
mai bun sau un ajutor în timpul cel mai scurt cu putinţă.“
Rutina în intervenţii
Semnalele
sonore şi luminoase ale ambulanţei s-au oprit, s-a oprit şi maşina din mers,
semn că ajunsesem la destinaţie. Medicul a anunţat dispeceratul că am ajuns „la
adresă“. Dr. Cristian Grasu dă un ordin scurt „trusele, oxigenul, defibrilator“
şi coborâm din maşină. E o rutină: fiecare membru al echipajului ştie exact ce
să ia şi ce să facă. Apuc şi eu o trusă indicată şi intrăm într-o curte cu alee
betonată, unde ne întâmpină fiica de 35 de ani a bolnavei. „Stă singură, mi-a
dat telefon şi am venit într-un suflet“, ne spune. Un câine, închis undeva, într-una
din încăperile casei, latră fără oprire. Pe o canapea, zăcea întinsă femeia de
75 de ani care, la vederea noastră, încearcă să se ridice.
„Nu
vă ridicaţi doamnă. Ce vă supără acum?“
„Palpitaţii.
De ieri sunt.“
Asistenta
desface trusele medicale şi aşază pe corpul bolnavei senzorii
elctrocardiografului. Ambulanţierul Ştefan ia o probă de sânge din degetul
suferindei pe lamela glucometrului. Medicul stă cu ochii pe monitorul
aparatului electrocardiograf şi urmăreşte valorile pe care acesta le afişează. Îi
spune asistentei să facă electrocardiograma. „Ce medicamente folosiţi?“, o întreabă
pe pacientă. Medicaţia era corectă, dar nu fusese luată în ultimele zile,
deoarece femeia nu apucase să meargă la medicul de familie pentru reţetă.
„Glicemia,
163“, anunţă ambulanţierul cu pregătire de asistent medical. Cam mare, dar cum
femeia tocmai mâncase câte ceva, nu era îngrijorător. Probleme ridica tensiunea
arterială: valori de 208/108. „Începem cu captopril de 50, sublingual“, spune
medicul. „Vă doare ceva în momentul acesta?“ – „Decât capul“, spune pacienta.
Asistenta îi pune femeii o branulă pentru administrarea unui diuretic. Medicul îi
recomandă pacientei să nu mai uite să ia prestarium, unul dintre medicamentele
din lista pe care o are. Monitorul aparatului arată o tensiune ceva mai mică.
„Ok, primul pas, 19 cu 10. A scăzut“. Mai aşteptăm puţin.
„Ce
faceţi, plângeţi?“, se aude glasul asistentei, care observase că bolnava începuse
să lăcrimeze: „Dumneavoastră sunteţi speriată? O să fie bine, nu trebuie să mai
fiţi speriată acum, da?“
– „Îi va scădea tensiunea suficient de mult
după ce urinează?, îl întreb pe dr. Cristian Grasu.
–
Sigur. Oricum i-a scăzut un pic. Acum o să-i scadă la 180. Cam asta doream, nu
mai jos. Sub 180 aş vrea să-i scadă cam peste vreo oră, o oră şi jumătate.
Trecere lină. Trecerea bruscă nu e bună niciodată, mai ales la vârsta asta şi
mai ales când omul este obişnuit cu tensiune mare. Nu are modificări pe EKG
care să arate că ar avea ceva, doar că nu şi-a luat tratamentul şi s-a dus
tensiunea în sus. Acesta era un caz care, dacă Alina (asistenta echipajului) ar
fi venit singură, ajungea sigur la spital şi stătea 24 de ore internată. Asta
ar fi însemnat nişte investigaţii, un consult interdisciplinar probabil, ceea
ce înseamnă costuri, şi un pat ocupat în UPU.“
Strângem
lucrurile, urăm sănătate bolnavei şi părăsim încăperea. „Mă aşteptam să ajungeţi
mai târziu“, ne spune fiica. Ambulanţierul lansează prompt replica: „Ambulanţa
Bucureşti totdeauna ajunge în timp util doamnă“.
Împingerea actului medical
Am
aşezat instrumentele, trusele medicale la locul lor, ne-am dezinfectat mâinile
cu soluţie din cele două rezervoare amplasate pe unul dintre pereţii interiori
ai maşinii, şi l-am rugat pe doctorul Grasu să-mi spună câte ceva despre caz:
„Este povestea clasică a pensionarului român, asigurat, cu medic de familie,
care nu se duce să-şi ia reţeta. Nu are reţetă, deci nu se duce să-şi ia
medicamentele. Face o pauză zicând că nu se simte rău, între timp tensiunea se
duce la peste 180, are repercusiuni directe asupra funcţionării inimii şi a
celorlalte organe şi se trezeşte în miezul nopţii cu simptome mai grave.
Aceasta era o problemă rezolvată prin tratamentul cronic“.
Principiul
– enunţat pentru prima dată de dr. Nicolae Minovici la congresul salvării din
1931, de la Viena – împingerii actului medical la capul bolnavului a fost „scânteia
care a declanşat o dezvoltare accelerată a tuturor acestor sisteme prespitaliceşti.
Mulţi ani mai târziu, după război, un medic german a preluat ideea şi a început
s-o pună în aplicare creând astfel un sistem de ambulanţă“.
Doctorul
Raed Arafat crede că acest principiu primează atât la Ambulanţă, cât şi la
SMURD. SMURD, spune dr. Arafat, „a preluat un important număr de cazuri, în
special pe cele cu potenţial mare de scandal şi de agravare – adică pe cele de
cod roşu şi galben – care stăteau în aşteptare.“ Dar, dacă în cazul unei
intervenţii SMURD maşinii cu medic îi trebuie mai mult timp să ajungă la caz şi
echipajul care ajunge primul e format doar din paramedici, aceştia „sunt îndrumaţi
de medicul permanent de la dispeceratul pompierilor prin intermediul sistemului
de telemedicină – camere video, transmitere EKG etc. Toate maşinile de prim
ajutor şi maşinile de asistent de la Ambulanţă sunt dotate cu un asemenea
sistem de transmisie.“ Decizia de a trimite medic, spune dr. Arafat, se ia
inclusiv pe baza raportului pe care îl dau pompierii sau asistentul, când ajung
la pacient, sau pe baza datelor recepţionate prin EKG „transmise tot la distanţă“.
„Ambulanţa
are echipaje cu asistent, cu competenţe limitate şi echipaje cu medic“, explică
dr. Arafat. „SMURD are echipaje de prim ajutor, cu paramedici-pompieri şi
echipaje cu medic. 93% din cazurile SMURD care sunt de competenţa echipajelor
de prim-ajutor sunt rezolvate integral de acestea până la ducerea la spital şi
doar în 7% din cazuri pleacă o maşină cu medic după ei, care poate fi de la
SMURD sau de la Ambulanţă.“
În
Bucureşti, Ambulanţa face peste 1.000 de intervenţii zilnic la care se adaugă
150–200 de intervenţii ale celor 22–24 de echipaje SMURD. Numai pe segmentul
Bucureşti – Ilfov, pe parcursul anului 2013, conform directorului medical
SABIF, dr. Cristian Grasu, Ambulanţa a intervenit la 329.000 de cazuri, din
care peste 214.000 au fost urgenţe, la care se adaugă alte 55.000 de cazuri ale
IGSU şi SMURD. La nivel naţional vorbim de peste trei milioane de intervenţii
ale Ambulanţei şi 650.000 ale IGSU şi SMURD, potrivit aceleiaşi surse care ocupă
şi o funcţie în cadrul Ministerului Sănătăţii.
În
prezent, în România, „pe zi, avem în jur de 800 de ambulanţe operative de tip B
şi C la serviciul de ambulanţă şi 275 de ambulanţe SMURD, la care se adaugă
cele de tip A, pentru transport şi consultaţii. Trebuie însă să recunoaştem că
personalul nu este suficient şi încă trebuie completat, lucru care se face
treptat“, spune dr. Raed Arafat, secretar de stat la Ministerul Afacerilor
Interne. SABIF are, potrivit datelor prezentate de managerul acestui serviciu,
173 de ambulanţe, dintre care 31 sunt pentru consultaţii la domiciliu, 22 sunt
maşini de urgenţă de tip C, 74 de maşini de tip B, restul având alte atribuţiuni.
DISPEC versus 112
Şi
la sosirea la caz, şi la plecarea de la caz, şeful echipajului este obligat să anunţe
prin staţie dispeceratul. Managerul SABIF, dr. Alis Grasu, spune că în acest
fel, medicul coordonator, care se află la dispecerat, are situaţia în timp real
a ambulanţelor din teren: „are situaţia aici (îmi arată o coloană cu totalul
general, dintr-un tabel, pe monitorul de control al medicului coordonator) şi
pe sectoare. Mergem cu ea din aproape în aproape, cu zoom până la nivel de
stradă. Are şi aici în listă situaţia: «total echipaje de urgenţă», «echipaje
cu medic de consultaţie». Asta este o ambulanţă privată – tot noi le dispecerizăm,
dar numai pe cele aflate în contract cu Casa. Iar dacă vrem să vedem doar
echipajele de consultaţii şi de urgenţă (dă click pe un buton şi se deschide o
altă listă), aici e «total echipaje», cu transportori cu tot. Dacă am bloca un
echipaj, că e în pană, că i s-a făcut rău personalului, că i se întâmplă ceva,
că-l 
aducem pe recepţie ca să-i schimbăm maşina, îl trecem la rubrica blocaţi.
De ce e ăsta blocat? le întreabă pe operatoare. (Se aude glasul unei operatoare
care spune că este în service.) Iată, Lazăr vine pe recepţie. Deci, el s-a anunţat
că e liber, e pe recepţie şi îl vedem aici (arată către coloana din tabel, unde
a apărut numele şefului respectivului echipaj şi indicativul radio al maşinii).
Adică el e în mers către substaţia unde trebuie să ajungă, dar nu a ajuns nici
la substaţie, nu e nici la spital. Este în mers şi oricând pot să-i dictez un
caz.“
Sistemul
informatic despre care tocmai am vorbit – DISPEC se numeşte – este o platformă
a Ambulanţei, funcţională din noiembrie 1995, pentru care, potrivit dr. Ovidiu
Cismaru, fost manager al SABIF, guvernul elveţian a oferit un sprijin financiar
substanţial. „Era o platformă comună, complexă – electronică, radio şi
statistică –, prin care în toate spitalele cu ambulanţe, conectate la ea, se
puteau vedea cazurile şi se puteau realiza comunicaţii radio şi electronice.
Sistemul era prezent în principalele centre universitare şi legat direct la numărul
961. Acum a rămas funcţional doar la Bucureşti şi Timişoara.“
Dar
viitorul, spune dr. Arafat, e reprezentat de un sistem mult mai concret,
flexibil, mai bine pus la punct, în care dispecerizarea să fie una integrată şi
nu neapărat după zona administrativă sau cea operativă, ci care poate să includă
două-trei judeţe arondate unui singur punct: „Încercăm să funcţionăm integrat
pe platforma 112 şi s-o adaptăm la nevoile noastre, astfel încât să nu mai
existe limită administrativă între un judeţ şi altul“.
Numărul
unic de urgenţă 112 a început să funcţioneze pe teritoriul României din anul
2004. „Este un progres categoric. În primul rând că numărul unic de urgenţă ne
oferă multe avantaje şi nouă ca agenţie în activitatea de urgenţă. Este un
filtru pentru apelurile nejustificate, calomnioase, false. La noi ajung apelurile
care sunt medicale, în proporţie de 99%“, răspunde managerul SABIF, dr. Alis
Grasu. Prin existenţa numărului unic, toate agenţiile implicate într-o
activitate de urgenţă comunică între ele şi fiecare dintre cei care trebuie să-şi
aducă contribuţia la rezolvarea situaţiei de urgenţă are cunoştinţă de situaţia
respectivă şi îşi poate planifica resursele, astfel încât urgenţa să se
finalizeze în toată plenitudinea ei. Şi asta nu doar pe palierul medical.
Celebrul număr al Salvării – 961 – a încetat să mai funcţioneze din 2006.
SMURD sau Ambulanţa?
Dar
de ce este nevoie de două servicii de urgenţă care au cam aceleaşi atribuţii şi
cam acelaşi tip de echipaje? De 23
de ani discutăm despre nevoia de SMURD, explică dr. Arafat: „Lumea uită că acum
23 de ani serviciul de ambulanţă nu făcea faţă şi era nevoie de o structură
care să accepte idei medicale noi în sistem, neacceptate până la acel moment de
aceste servicii. Pompierii aveau această capacitate“. Managerul SABIF, dr. Alis
Grasu, spune că cele două servicii, alături de poliţie, jandarmi, „lucrează într-o
companie perfectă“. Cooperarea se face în baza unui index potrivit căruia
operatoarele de la serviciul 112 direcţionează apelurile: „Colegii de la SMURD
sunt prioritari pe traumă, accidentele rutiere şi de mediu, dezastre, calamităţi
şi chiar pe cazurile de urgenţă cod roşu care pun viaţa în pericol imediat.
Ambulanţa vine şi completează sau face această activitate atunci când situaţia
o impune, când sunt cele mai apropiate echipaje sau cele mai competente, sprijinind
echipajele care au ajuns deja la faţa locului. Intră în ascultare şi comunicare
una, două, trei sau patru agenţii, de câte este nevoie, iar operatorul ISU
vorbeşte. El se ocupă de comunicarea cu apelantul, care spune care sunt
problemele. Localizarea deja a fost făcută, la fel şi problema iniţială pentru
care s-a sunat, de către cei de la 112. Acum operatorul de la ISU află doar
detalii. Dacă nu are resursă apropiată, deşi el a fost în comunicare, dă legătura,
în câteva secunde – totul aici se întâmplă în secunde – colegului de la Ambulanţă,
care este şi el în ascultare şi aude tot ce vorbeşte cel de la SMURD: «Vorbiţi
voi Ambulanţa, rezolvaţi voi problema, noi nu avem resursă în momentul
acesta».“
Care
sunt nivelurile de competenţă la cele două servicii? „Echipajul de prim ajutor
de la SMURD are competenţe sub cele ale echipajului de asistent, care are o
anumită pregătire medicală, deşi mulţi pompieri au făcut şi şcoală de asistenţi
medicali, numai că noi nu le-am crescut competenţa“, explică dr. Arafat.
„Competenţa cea mai înaltă o are Terapia intensivă a SMURD. Medicul, venind din
spital, este obligatoriu specialist de medicină de urgenţă sau de ATI.“
Voluntar în serviciile de urgenţă
Dacă
vrei să devii voluntar la Ambulanţă, trebuie să faci un curs special de pregătire
– organizat chiar de Ambulanţă – şi minimum trei gărzi pe lună. Sunt peste
1.000 de voluntari înscrişi la SABIF, spune managerul Alis Grasu, dar numai 600
fac cele trei gărzi pe lună. Voluntarii însă nu pot compensa deficitul de personal
calificat cu care se confruntă Ambulanţa la nivel naţional: „Ei sunt doar
personal auxiliar, nu au responsabilitate şi nu sunt implicaţi direct în actul
medical. Doar ajută. Ajută la manipulare, la transportul truselor“.
Gabriel
are 18 ani şi e voluntar de aproximativ două luni. Pentru el, cea mai grea
sarcină pe care a avut-o de când este voluntar a fost menţinerea în stare trează
a unei femei care ingerase 30 de tablete de Diazepam.
– Ce cursuri ai făcut pentru a deveni
voluntar?
–
Un curs de suport vital de bază, resuscitare în caz de stop cardiorespirator,
manevrele Heimlich pentru cazurile de obstrucţie a căilor aeriene, poziţia
laterală stabilă în caz de victimă inconştientă, imobilizarea fracturilor
suspecte.
– Ai pe cineva în familie care ţi-a deschis
acest drum?
–
Nu. Totul a început cu un voluntariat la Crucea Roşie. Nu prea mi-a ajuns ce făceam
acolo, am vrut să ajut mai mult şi am descoperit Societatea de Salvare Bucureşti“.
Mihaela
lucrează deja de un an şi jumătate ca voluntar şi cel mai greu caz la care a participat a fost
„o doamnă în comă. A fost printre primele mele cazuri. Am fost destul de
speriată, având în vedere că era ceva nou, era o experienţă nouă, dar am reuşit
s-o salvăm şi am dus-o în viaţă la spital“. Ce a atras-o aici? „A fost o simplă
pasiune, apoi am venit la voluntariat şi mi-a plăcut din ce în ce mai mult“.
Voluntarii „fac parte din sistem“, spune dr.
Arafat, „mai ales că a ieşit Legea voluntariatului, care permite recunoaşterea
ca experienţă profesională, astfel încât activitatea de voluntar să fie mult
mai atractivă. SMURD foloseşte voluntari. Ambulanţa foloseşte voluntari. În
viitor sperăm să găsim o modalitate pentru a finanţa această activitate. Chiar
dacă nu costă mult voluntarii, costă pregătirea lor şi dotarea. Că nu poţi lua
pe cineva de pe stradă şi să-l bagi voluntar în sistem.“
