Creierul
a fost dintotdeauna considerat singurul organ din corpul uman privat de
sistemul limfatic. Această interpretare a pus problema încercării de a modela
un probabil sistem de „epurare” a creierului, precum cel descris pentru organele
periferice. În ultimii patru ani, s-au realizat două mari descoperiri care
revoluționează modul de gândire asupra conceptului de epurare a deșeurilor
cerebrale. Prima descoperire, din 2012, descrie un sistem de circulație
intracerebrală a lichidului cefalorahidian (LCR), denumit „sistem glimfatic”
(asocierea cuvintelor „glial” și „limfatic”). Apoi, în 2015, extraordinara
descriere a vaselor limfatice intracraniene veritabile, situate în dura mater,
de-a lungul sinusurilor venoase, care până în prezent rămăseseră neobservate.
Prima
revoluție: descoperirea sistemului glimfatic
Circulația
intracerebrală a LCR și posibilele sale funcții de „epurare” a creierului sunt
concepte destul de vechi, însă au rămas nestudiate până nu demult. Genialitatea
unei echipe americane, din Rochester, condusă de Maiken Nedergaard, s-a
interesat iar de acest aspect al fiziologiei cerebrale, utilizând echipamente
dintre cele mai performante disponibile în prezent pentru cercetătorii din
domeniul neuroștiințelor. Astfel, aceștia au putut descrie în 2012 sistemul
glimfatic. De fapt, atunci când injectăm un trasor fluorescent în LCR, acesta
poate fi regăsit, 30 de minute mai târziu, în ansamblul parenchimului cerebral,
ceea ce demonstrează că LCR pătrunde în parenchimul cerebral. De asemenea, știm
că această difuziune a LCR în parenchimul cerebral se realizează prin
intermediul unui spațiu situat în jurul vaselor, denumit spațiul Virchow-Robin,
structură descrisă de Virchow în 1851, apoi de Robin, în 1859. Aceste spații
perivasculare sunt limitate de parenchimul cerebral prin terminațiile
astrocitare și de structurile vasculare prin celulele endoteliale. De asemenea,
este interesant de notat că aceste spații Virchow-Robin se regăsesc la un
moment dat de-a lungul arterelor și venelor, iar sensul de circulație este
unic: LCR pătrunde în creier de-a lungul venelor. Acesta creează un gradient
arteriovenos care permite LCR să traverseze interstițiul cerebral pentru a
drena la acest nivel metaboliții intraparenchimatoși (figura). LCR este
apoi drenat în sânge prin sinusurile venoase via granulațiile arahnoidiene,
însă totodată și prin vasele limfatice.
Chiar
dacă există încă un număr mare de necunoscute în ceea ce privește funcționarea
sistemului glimfatic, mecanismul de acțiune pare foarte clar. Astfel, se
propune ipoteza conform căreia fluxul de LCR este dependent de pulsația
arterială. Fiind în contact cu arterele, spațiile Virchow-Robin determină ca
deplasarea peretelui arterial să joace un rol de pompă indispensabilă bunei
funcționări a sistemului glimfatic. Cunoaștem că o parte din mecanisme permit
LCR – și altor molecule incluse în acesta – să traverseze terminațiile
astrocitare. Acest flux de LCR va fi favorizat de activitatea canalelor
permeabile soluțiilor apoase, compuse din aquaporină 4, localizate în
prelungirile astrocitare din jurul vaselor, denumite și terminații astrocitare.
(...)