Cum corpul
fiecăruia dintre noi are nevoie din când în când de revizie și
reparații, într-un atelier medical, corpul social are nevoie de un
sistem medical cât mai sănătos cu putință. Așa se face că
organizatorii festivalului internațional de film documentar One
World Romania
au inaugurat la ediția cea mai recentă (București, 13–19 martie
2017) o secțiune care a radiografiat bolile sistemelor de sănătate
din diferite colțuri ale lumii, fie că vorbim de sindromul de burnout
care afectează profesioniștii din sistemul medical franțuzesc, de
accesul foarte rar la servicii medicale pentru populația Siberiei,
de nevoile de îngrijire tot mai complexe ale vârstnicilor sau de
limitele pe care le prezintă diagnosticul medical în înțelegerea
persoanelor cu tulburări din spectrul autist.
Cu trei ani
înainte să facă Burning
Out,
regizorul Jérôme Le Maire a mers la o conferință pe tema
sindromului burn
out
la Spitalul Saint-Louis din Franța. A fost șocat să descopere că
nu se discuta despre cum pot fi ajutați pacienții, ci despre cum
pot fi salvați medicii atinși de epidemia globală de burn-out.
S-a decis să facă un documentar cu acest subiect și, spre norocul
lui, una dintre doctorițele prezente la conferință avea să devină
cheia lui de acces în același spital. Deși localizat într-un
spital parizian de elită, cu resurse infinit mai mari decât cele
prezente în spitalele românești, filmul îndreaptă o oglindă
spre realitățile profesiei medicale în care se vor regăsi fără
îndoială și medicii și asistenți medicali din România. „Am
vrut să văd cum într-un loc unde oamenii au grijă de alți
oameni, însăși munca poate deveni o sursă a bolii”, explică
regizorul. Surprinde o lume mai degrabă violentă în care spitalele
au devenit „fabrici de sănătate”, pacienții obiecte, sănătatea
o marfă, iar cei care o recuperează sunt sub constanta presiune a
rentabilității, a profitabilității și a performanței măsurate
după reguli inumane.
Sursa bolii, în cazul spitalului
Saint-Louis, este o reorganizare a rețelei spitalicești din Franța,
crearea unei uriașe „corporații” a sănătății prin fuziunea
și integrarea a 39 de spitale în Assistance Publique Hôpitaux de
Paris. APHP funcționează ca un singur organism și numără 100.000
de angajați, din care 20.000 de doctori. În noul sistem, medicii
simt că au devenit interșanjabili, deseori sunt puși să opereze
și să trateze pe bandă rulantă pacienți, într-un ritm care nu
permite pauze de respirație. Cei mai mulți se chinuie să-și
regăsească dragostea pentru profesie. Însă, dacă l-ai întreba
pe Le Maire, ți-ar explica un lucru important: sindromul de burn-out
nu-i poate afecta decât pe cei care își iubesc meseria. Aviz
amatorilor!
Sentința
la normalitate
Într-o scenă
de la începutul filmului, un adolescent pe nume Lukaš urmărește
pe
youtube
un fragment din conferința unui expert care descrie consecințele
sociale ale sindromului Asperger drept un conflict între cei
„neurotipici” și cei „neurodiverși”. „Copiii cu autism nu
suferă de o boală incurabilă. Suferă pentru că sunt neurodiverși
într-o lume a neurotipicilor”. Dar filmul se oprește aici cu
explicațiile medicale. Miroslav Janek, regizorul Normal
autistic film (câștigătorul
trofeului One World), nu este interesat de sindromul Asperger (sau de
autism) ca diagnostic medical. Vrea să privești dincolo de
explicațiile neuropsihiatrice, dincolo de criteriile din DSM-5, să
pătrunzi în miezul felului misterios și magic de a gândi al
persoanelor cu autism. Documentarul nu-și asumă altă ambiție, nu
este politic și nu pledează, activist, pentru drepturile
pacienților. Este de-o poezie vizuală rar întâlnită, înghite
reflecții filosofice despre univers, moarte și prietenie, o lume a
zânelor, dar și fantezii despre demolare, toate ștanțate de
fragmente muzicale celebre cântate la pian sau de piese rap.
„Pentru societate, eu am o
dizabilitate. Pentru mine, societatea are o dizabilitate”, ne
explică Majda, diagnosticată cu autism abia la 13 ani (în film are
17), după ce și-a dat singură seama că „ceva era în neregulă
cu mine”. Majda și-a găsit vocea făcând rime rap și e convinsă
că viața nu merită trăită, dar că uneori oamenii reușesc să
se păcălească singuri că ar fi. Are o energie nervoasă, pe care
regizorul ceh o surprinde filmând-o mereu în mișcare: pe calea
ferată, pe bicicletă, sau lăsând un tren în viteză să treacă
pe lângă ea. Lui Lukas îi place Tarantino, scrie scenarii de film
și are un original simț al umorului. Denis cântă la pian
compoziții complexe, recitește tot timpul „Micul prinț” și
are un calm aproape budist, pe care Janek îl accentuează filmându-l
nemișcat în natură. Fetița Marjamka vorbește tot timpul într-o
engleză impecabilă și are un frate mai mic, Ahmed, cu o energie
inepuizabilă.
Janek a petrecut doi ani cu acești
cinci copii cu Asperger. Le-a câștigat încrederea și nu a
trădat-o. I-a lăsat să își spună singuri povestea, să îl
conducă în situațiile cinematice, să fie protagoniști și,
cumva, coregizori. Janek a decis să nu folosească pentru peliculă
decât conversațiile cu copiii, familiile și prietenii lor. Fără
experți, fără medici sau terapeuți. Cei cinci sunt conștienți
că trăiesc într-o lume care sancționează tot ce nu este
„normal”, dar au mecanisme diferite de a face față sentinței
la normalitate. Regizorul e interesat să descopere tocmai aceste
mecanisme, nu doar pentru că e frumusețe în ele, ci pentru că tot
ele ne vor face să ne întrebăm cât de siguri suntem pe
definițiile a ceea ce este și ce nu este patologic.
Medicii
celor uitați
„Oamenii
de la țară sunt mereu bine” spune o bunică, purtând o năframă
în jurul capului. „Așa spuneți toți”, glumește asistenta. Un
venerabil domn, la vreo 80 de ani, îi spune unei doctorițe că el
crede că siberienii – ca el însuși – sunt extratereștri,
lăsați pe Pământ în cadrul unui experiment: „Aveți apă,
aveți plantele astea, hai să vedem dacă supraviețuiți!”. Siberian
Floating Hospital,
filmul regizoarei Tatyana Soboleva, este despre medicii care îi
vizitează o dată pe an pe acești extratereștri.
Din mai până în septembrie, an de
an, un spital plutitor traversează asprul nord al Siberiei, aducând
promisiunea asistenței medicale în cele mai izolate dintre
comunitățile rurale. Majoritatea echipei medicale este formată din
femei necăsătorite sau divorțate. Femei nu foarte fericite,
fiindcă, după cum spune Elena, medic ORL: „Femeile fericite nu
și-ar părăsi casele pentru un timp așa îndelungat”. Salariile
din cabinetele și spitalele rusești terestre sunt foarte mici, așa
că multe iau decizia de a lucra pe „spitalul plutitor” pentru a
le oferi mai multe copiilor pe care îi lasă acasă șase luni din
an.
Siberia nordică e un teritoriu cu
mlaștini și taiga imposibil de traversat. E iarnă jumătate din
an. Drumurile terestre sunt practic inexistente, singura cale de
acces este pe apă, în sezonul cald. După ce râul îngheață, la
localnici nu mai ajunge niciun medic. Spitalele rămase din perioada
sovietică sunt închise, iar doctorii au plecat.
Medicina pe care o practică cei 20
de medici de pe vapor aduce mult cu medicina de război, nu doar cu
cea rurală. Zi de zi trebuie să examineze, să trateze și să
consilieze zeci de pacienți. Nu există răgaz, soluțiile trebuie
să fie eficiente și rapide. Pe navă condițiile sunt ale unui
cantonament aspru. Când nu văd pacienți, trebuie să curețe
peștele pescuit pentru bucătăria vasului. Toată lumea trebuie să
pună umărul. Pentru localnici, întâlnirea cu medicii de pe vapor
este singura șansă de a accesa îngrijiri medicale, dar și
singurul punct de contact cu exteriorul. Pentru medici, aventura –
în care de obicei pornesc din rațiuni financiare – devine nu de
puține ori adictivă.
Alice
locuiește aici
Alice are ochi
albaștri imenși, dar inerți, părul negru, cu breton, 60 de
centimetri în înălțime și nu se poate mișca. Alice are trei
prietene foarte bune, octogenare. Alice e un robot cu chip de păpușă.
Un prototip de care-droid, creat
de cercetătorii dintr-un laborator olandez pentru a răspunde
personalizat nevoilor de îngrijire ale persoanelor vârstnice
singuratice. În 2024 vor fi de două ori mai multe persoane peste
80 de ani decât sunt astăzi. Trei sferturi dintre acestea vor avea
nevoie de o formă de îngrijire la domiciliu.
Documentarul
lui Sander Burger explorează nu doar minunea tehnologică, pe care
programatorii o perfecționează, observând interacțiunile lui
Alice cu cele trei paciente, ci și impactul real pe care îl poate
avea grija, chiar și într-o formă automatizată. Alice
Cares
este filmul care o să te facă să îți suni bunica sau mama.
Robotul le amintește femeilor să-și ia medicamentele și să facă
mișcare, oferă informații despre codurile poștale și prognoza
meteo. O femeie o invită pe Alice să urmărească un meci de
fotbal, alta îi arată albumele de familie. Alice e curioasă
și pune întrebări. În cele din urmă, lui Alice chiar
îi pasă.
Întrebarea este: ar trebui să lăsăm asta pe seama unui robot?