Societatea
Română de Gastroenterologie și Hepatologie (SRGH) alături de Asociația
europeană pentru studiul ficatului (EASL), UMF ,,Carol Davila” București și
Societatea națională franceză de gastroenterologie (SNFGE) au organizat, în
perioada 22–24 iunie, Congresul național de gastroenterologie, hepatologie și
endoscopie digestivă, ediția cu numărul 37. Manifestarea științifică din acest
an a avut ca scop actualizarea cunoștințelor clinice, promovarea abordărilor
bazate pe dovezi și împărtășirea experiențelor clinice din domeniul
gastroenterologiei.
Fibroza
de după tratamentul antiviral
Hepatita
virală C (HVC) cronică se poate complica cu neuropatie periferică, manifestări
cutanate, tulburări hematologice, limfoame, manifestări oculare, neuropsihice
și boli pulmonare, ce pot apărea în perioada lungă de manifestare a virusului.
Până la 74% din pacienți pot avea manifestări extrahepatice. În HVC, deși
replicarea virală se oprește și virusul rămâne nedetectabil, inflamația poate
să evolueze la nivelul ficatului. Prin urmare, (HVC) necesită și monitorizare
posttratament.
Bolnavii
cirotici, deși vindecați virusologic, nu pot fi vindecați de fibroza avansată
rămasă după infecție. Fibroza este ireversibilă în contextul histologic actual.
Astfel, în cadrul monitorizării posttratament, se folosesc mijloace
non-invazive de investigare, cum ar fi studiile elastografice și testele
biologice. Prof. dr. Ioan Sporea (Timișoara) a prezentat un studiu bicentric
realizat de UMF ,,Victor Babeș” Timișoara în colaborare cu Institutul Clinic
Fundeni, care a analizat elastografia hepatică (FibroScan), înainte și după
tratamentul IFT (fără interferon) cu Viekirax, Exviera, Ribavirină. Cohorta
inițială de 256 de pacienți a fost monitorizată la începutul și sfârșitul
tratamentului (EOT – end of treatment). Un subgrup de 180 de pacienți a fost
evaluat la 12 săptămâni după terminarea tratamentului (SVR12). Pentru diagnosticarea
cirozei s-a folosit un cut-off de 12 kilopascali, iar o scădere sau o creștere
cu 10% a medianei variabilelor elastografice tranziționale a fost considerată
semnificativă.
Pacienții
din studiul prezentat au fost supraponderali, cu un IMC (indice de masă
corporală) de 28,2 ± 3,3. Majoritatea pacienților (59,7%) au prezentat o
scădere de mai mult de 10% a variabilelor elastografice. 23% din pacienți au
avut valori stabile, în timp ce 17,3% au prezentat o creștere a valorilor. În
subgrup, s-a efectuat elastografie și la SVR12, media valorilor fiind
semnificativ mai scăzută comparativ cu valorile înainte de tratament
(p<0,0001) și de la sfârșitul tratamentului (p=0,04).
Valoarea
răspunsului virusologic susținut (SVR) la 12 săptămâni a fost de 20kPa, aceasta
scăzând de la valoarea inițială de 25kPa. În urma celor 12 săptămâni, a
dispărut doar inflamația, nu și fibroza, care este cel mai probabil definitivă,
existând rezerve în ceea ce privește reversibilitatea sa. Elasticitatea
hepatică (Liver Stifness – LS) este dată de cumularea fibrozei cu inflamația
hepatică. Concluziile studiului prezentat de profesorul Sporea arată că la
finalul tratamentului a existat o scădere semnificativă a LS cu peste 10%,
aceasta continuând să scadă și după încheierea tratamentului. Ghidul de
supraveghere posttratament al EASL recomandă ca metodă de supraveghere
elastografia tranzițională, în detrimentul markerilor biologici, ce pot
subestima fibroza.
Hepatocarcinomul
și VHC
Hepatocarcinomul
(HCC) reprezintă a cincea cauză de malignitate din lume și a treia cauză de
deces prin cancer, apărând de două până la patru ori mai frecvent la sexul
masculin față de cel feminin, de regulă la vârste între 60 și 70 de ani. HCC
este o complicație redutabilă a cirozei hepatice (CH), indiferent de etiologia
acesteia.
Dr.
Dana Maftei (București) a prezentat un studiu despre incidența și
caracteristicile carcinomului hepatocelular la pacienții cu ciroză hepatică.
Studiul a presupus investigarea pacienților prin ecografie abdominală, computer
tomograf și alfa-feto-proteină serică (AFP). Din 287 de pacienți cu CH evaluați
prin ecografie abdominală, respectiv tomografie abdominală, au fost
identificați 29 de pacienți cu HCC, reprezentând 10,10% din cazuri, cu vârsta
medie a lotului de 62,5 ani, cu predominanța certă masculină (68,97%). 48,27%
din pacienți au avut ca etiologie a CH virusul hepatitic C. În conformitate cu
criteriile Barcelona pentru stadializarea HCC, 55,17% din pacienți au avut
hepatocarcinoame precoce. În ceea ce privește leziunile asociate, 31,03% au
prezentat tromboză de venă portă. Referitor la valoarea AFP, 66,66% din
pacienții cu HCC au prezentat creșteri >10 ng/ml.
Chimioembolizarea
transarterială în HCC
Un
alt studiu, realizat de colectivul de la Centrul pentru Boli Digestive și
Transplant Hepatic, Institutul Clinic Fundeni și prezentat de prof. dr. Liana
Gheorghe, a avut ca scop investigarea utilității clinice a determinării AFP și
des-γ-carboxi-protrombinei (DCP) în evaluarea răspunsului la tratament la o
lună, la pacienții cu HCC tratați prin chimioembolizare transarterială (TACE).
Studiul a fost realizat pe 36 de pacienți cu HCC netratați anterior. Dintre
aceștia, 27 au efectuat TACE ca modalitate de tratament inițial. Nivelurile
serice de AFP și DCP au fost măsurate și caracteristicile clinico-patologice au
fost determinate pentru toți subiecții. Testul de rang Wilcoxon a fost folosit
pentru a compara variabilele la momentul inițial și după o lună.
80,5%
din pacienții cu HCC au fost tratați, 22 de pacienți au efectuat TACE clasic,
cinci pacienți – DEB-TACE și un pacient – RFA. Valoarea AFP a scăzut
semnificativ după o lună, la pacienții cu HCC tratați. Același lucru a fost
valabil și pentru valorile DCP. Valoarea AFP a scăzut semnificativ după o lună
la pacienții cu TACE clasic și a atins o semnificație marginală la pacienții la
care s-a efectuat DEB-TACE. Valoarea DCP a scăzut semnificativ la o lună la
pacienții cu TACE cu lipiodol, dar nu și la pacienții care au efectuat
DEB-TACE. Valorile AFP și DCP au fost semnificativ scăzute la pacienții cu
răspuns complet după TACE, dar nu și la pacienții cu răspuns parțial. S-a
observat o scădere a diametrului maxim al nodulului tumoral la pacienții care
au efectuat terapie. Rezultatul a fost scăderea semnificativă a AFP și DCP după
răspunsul complet la pacienții tratați cu TACE clasică.
Noduli
suspecți sau regenerativi?
Studiul
realizat de dr. Carmen Anton, dr. Codrina Hârtie și restul colectivului de la
Spitalul de Urgență ,,Sf. Spiridon” Iași în colaborare cu UMF ,,Gr. T. Popa”
și-a propus evaluarea diagnostică a HCC în CH cu etiologie diversă. Studiul
include 165 de pacienți (103 bărbați și 62 de femei), cu vârsta medie de 60 de
ani, cu CH de diverse clase și etiologii (virală B, B și D, C, B și C, toxică
+/- virală B sau C). Pacienții au fost investigați prin ecografie standard, CT
cu contrast/IRM timp de doi ani. 36 de pacienți au avut noduli suspecți
caracteristici HCC, cu diametre de peste 5 cm și valori peste 400 ng/ml ale
AFP. CT cu contrast/IRM au confirmat natura malignă a nodulilor. Ceilalți
pacienți au prezentat noduli regenerativi, hemangioame și chisturi hepatice.
Șase bolnavi cu CH VHC nonresponsivi sau relapseri la IFN și RBV au prezentat
viremie nedetectabilă la trei luni de la terminarea terapiei IFT, iar pacienții
cu HBV non-D sunt în tratament cu Entecavir, având evoluție favorabilă.
HCC
este mai frecvent la bărbații cu vârste peste 60 de ani, cu CH virală B și C,
netratați, nonresponsivi, sau relapseri la tratamentul antiviral. Monitorizarea
bianuală a AFP și investigațiile imagistice (ecografie, CT, IRM) în scop de
screening la bolnavii cu risc au un rol esențial în diagnosticul precoce și
pentru tratamentul HCC în fază curativă, în vederea stabilirii oportunității
transplantului hepatic prin scorul MELD, cu îmbunătățirea calității vieții.
Ultrasonografia
cu substanță de contrast
Ecografia
cu substanță de contrast (CEUS) este utilizată tot mai frecvent în evaluarea
metastazelor hepatice, datorită avantajului de a detecta dinamica
microcirculației din cadrul tumorii, modificările arteriale, portale, dar și
fenomenul de wash-out al tumorii. Scopul studiului retrospectiv realizat
de conf. dr. Ciprian Bric, dr. Gabriela Jurca, dr. Cristina Brisc de la
Facultatea de Medicină și Farmacie din cadrul Universității din Oradea a fost
de a caracteriza modelele CEUS ale determinărilor secundare hepatice, în
funcție de tumora malignă primară.
Studiul
a urmărit 35 de pacienți, 21 de bărbați și 14 femei, cu vârste cuprinse între
47 și 80 de ani, cunoscuți cu tumori maligne primare și cu indicație pentru
evaluarea diagnostică a posibilelor metastaze hepatice, prin CEUS. În studiu
s-a analizat caracterul metastazelor hepatice, hipo/hipercaptant, în corelație
cu tumora primară. Din totalul de 35 de pacienți incluși în studiu, în 18
cazuri, metastazele hepatice au avut caracter hipercaptant și în 17 cazuri –
hipocaptant.
Metastazele
hipercaptante au fost mai frecvente în tumori de prostată, ovar, pancreas,
melanom, hepatocarcinom și oro-faringe, iar metastazele hipocaptante sunt mai
frecvente la pacienții cu tumori localizate la nivelul tubului digestiv –
esofag, stomac, colon, rect, dar și vezică biliară, plămân și uter. Contrar
literaturii de specialitate, în acest studiu, tumorile de pancreas au avut o
incidență mai crescută în rândul metastazelor hipercaptante, fapt datorat
tipului histopatologic al acestora – adenocarcinomul neuroendocrin. Deși
experiența în folosirea CEUS este încă limitată, aceasta are potențialul de a
deveni o modalitate de elecție în conduita diagnostică a pacienților cu
metastaze hepatice.
Wash-out-ul
formațiunilor hepatice benigne
Același
colectiv de la Oradea a studiat și fenomenul de wash-out din CEUS,
obstacol în diagnosticarea tumorilor hepatice benigne. Acest fenomen este
important în diferențierea leziunilor benigne de cele maligne. Acest termen
reprezintă scăderea ecogenității leziunii față de cea a ficatului adiacent, darwash-out nu înseamnă doar cantitatea aportului sanguin în leziune, ci
caracterul hemodinamic al ficatului. Fenomenul este cel mai des întâlnit în
leziunile maligne, dar sunt studii care arată că se poate întâlni și la tumori
benigne (Bhayana D, et al).
Studiul
prezentat de colectivul de la Oradea a evaluat incidența fenomenului de wash-out
în tumorile benigne din centrul orădean. În perioada mai 2014 – martie 2017, 64
de pacienți au fost diagnosticați cu leziuni benigne, cu o proporție egală
între bărbați și femei, 59% din pacienți având vârsta între 50 și 70 de ani.
Leziunile hepatice cuprind hemangiomul, adenomul, steatoza focală și nodulii de
regenerare. 63% din pacienții incluși în studiu au prezentat hemangioame și 25%
au prezentat wash-out. Din cinci cazuri de hiperplazie nodulară focală,
trei (60%) au prezentat wash-out. Din toate cazurile de tumori benigne,
14/64 (22%) au prezentat wash-out. Din cele 14 tumori benigne cu wash-out
la CEUS, opt au fost asociate cu dislipidemie și șapte cu ficat steatozic, trei
dintre ele fiind asociate cu ambele. Deși sunt puține studiile care expun
această problemă, fenomenul de wash-out poate apărea și la tumori
benigne. Prin urmare, este într-adevăr un obstacol și o provocare pentru
gastroenterologi în a diagnostica ecografic leziunile benigne. Aceasta îi poate
determina să apeleze la o altă metodă imagistică (CT/IRM) sau chiar la biopsie
hepatică. Deși datele sunt puține, acest fenomen se poate asocia cu
dislipidemia și ficatul steatozic.
CEUS
în tumorile pancreatice
CEUS
poate fi folosit și pentru diagnosticul tumorilor pancreatice. Colectivul de la
Institutul Regional de Gastroenterologie și Hepatologie ,,Prof. dr. Octavian
Fodor” din Cluj-Napoca, condus de prof. dr. Andrada Sămărghițan, a efectuat un
studiu ce a avut ca obiectiv demonstrarea rolului ecoendoscopiei cu contrast în
creșterea acurateții diagnostice în tumorile solide pancreatice.
Studiul
prospectiv randomizat a inclus 40 de pacienți cu leziuni solide pancreatice. Au
fost analizate topografia vaselor în cadrul leziunii tumorale, tipul de
încărcare al agentului de contrast, prezența, respectiv absența fenomenului de wash-out
cu substanță de contrast. Examinările au fost efectuate utilizând un
ecoendoscop și un ecograf. Diagnosticul final a fost stabilit pe criterii
histopatologice, chirurgicale și follow-up. Leziunile examinate au fost
reprezentate de adenocarcinomul ductal pancreatic, tumora neuroendocrină,
pancreatita cronică pseudotumorală, rezultate fals negative.
Cele
două cazuri de leziuni solide pancreatice la care examenul histopatologic a
infirmat inițial prezența malignității au fost confirmate ulterior postchirurgical.
În cazul adenocarcinomului pancreatic de tip ductal, leziunile au fost
hipocaptante în toate fazele, comparativ cu tumorile neuroendocrine, care au
fost hipercaptante. Cele două cazuri de pancreatită cronică pseudotumorală, au
prezentat un pattern angioperfuzional similar cu al parenchimului pancreatic
adiacent. CEUS a fost utilă pentru o mai bună caracterizare a leziunilor solide
pancreatice față de ecoendoscopia convențională.
Impasul
hemoragiilor digestive
Hemoragia
digestivă reprezintă un capitol important de patologie digestivă, prin
consecințele clinice, frecvența ridicată în cadrul cazurilor spitalizate,
resursele medicale implicate și impactul socio-economic în cadrul populației
active.
Studiul
realizat de dr. Laura Huiban, dr. Cristina-Maria Muzica, dr. Paula Sidonia
Bucătaru, dr. Ana Maria Sîngeap și dr. Anca Trifan a cercetat abordarea
terapeutică a cazurilor de anemie posthemoragie digestivă non-variceală, având
ca premisă optimizarea clinică și utilizarea eficientă a resurselor în cadrul
spitalizării.
Studiul
retrospectiv a inclus pacienți cu anemie posthemoragică (HDS non-variceală și
HDI manifeste), internați la Institutul de Gastroenterologie și Hepatologie
Iași. Pacienții au fost explorați etiologic (EDS, colonoscopie, enteroscopie,
videocapsulă, CT), având sindrom anemic documentat biologic (Hb, Ht, indici
eritrocitari, reticulocite, status fier – sideremie, feritină). S-a analizat
conduita terapeutică, în raport cu factorii clinici individuali (gradul
anemiei, patologia asociată), precum și alegerea formei de administrare a
preparatelor de fier, corelate cu ameliorarea parametrilor biologici și cu
durata de spitalizare.
În
studiu au fost incluși 366 de pacienți cu anemie posthemoragică, cu vârsta
cuprinsă între 18 și 92 de ani, cu preponderența sexului feminin (53,5 %).
Pentru 72 de pacienți (19,7%) au fost necesare transfuzii (sânge total sau masă
eritrocitară). 138 (37,7%) au primit preparate de fier intravenos, sub formă de
complex fier-sucroză, 102 (27,8%) – doză în funcție de necesarul de fier
calculat, sau carboximaltoză ferică (36 – 9,8%) – conform schemei de
administrare a produsului, 156 de pacienți (42,6%) au primit preparate de fier
per os.
Valoarea
medie a hemoglobinei la internare pe întreg lotul studiat a fost de 8,3 +/- 2,1
g/dl, cu valoare semnificativ mai mică în lotul celor care au necesitat
transfuzii, respectiv fără diferențe semnificative între grupurile pacienților
cărora li s-au administrat preparate de fier. Valoarea medie a hemoglobinei la
externare a fost de 11,4 +/- 1,1 g/dl, fără diferențe semnificative între
grupuri.
Majoritatea
pacienților cu anemie posthemoragică (HDS non-variceală și HDI) au necesitat
administrare parenterală de fier, preparatul sub formă de carboximaltoză ferică
fiind asociat cu o durată mai mică de spitalizare, prin atingerea mai rapidă a
valorii Hb, îndeplinind criteriul clinic de externare. O mică parte din
pacienți au necesitat transfuzii de sânge, în cazul acestora durata mai lungă
de spitalizare fiind explicată probabil prin gravitatea HD și patologia
asociată.
Hemoragii
digestive cu și fără anticoagulare
Incidența hemoragiilor gastrointestinale
crește cu înaintarea în vârstă. Populația cu vârsta înaintată este cel mai
frecvent supusă diverselor tratamente cu anticoagulante pentru anumite boli
cardiovasculare. Scopul studiului retrospectiv realizat de dr. Török Imola, dr.
Laura Bernadett Alexandru, dr. Melania Macarie, dr. Ilie Marius Ciorba, dr.
Farkas Hunor Pál, dr. Dan Georgescu, dr. Ana-Maria Boțianu, dr. Simona Bățaga
de la UMF Târgu Mureș a fost urmărirea hemoragiilor digestive la pacienții sub
tratament anticoagulant sau antiagregant. S-au examinat pacienții internați în
Clinica de Gastroenterologie a Spitalului Clinic Județean de Urgență Târgu
Mureș. Datele pacienților sub tratament anticoagulant sau antiagregant au fost
comparate cu datele pacienților care au prezentat hemoragie digestivă fără
tratament anticoagulant. Hemoragia digestivă superioară a fost mai frecventă
decât cea inferioară, la ambele loturi.
La pacienții anticoagulați/antiagregați,
cea mai frecventă etiologie a hemoragiei a fost ulcerul duodenal – 23%, iar la
cei fără tratament a fost hemoragia din varice esofagiene (23,1%). Gravitatea
anemiei posthemoragice a crescut în paralel cu INR (p <0,05). Nu s-a găsit o
diferență semnificativă la cele două loturi, privind mortalitatea pacienților.
La pacienții cu hemoragie digestivă sub tratament anticoagulat, frecvent INR-ul
nu a fost în limite corespunzătoare. Pacienții cu hemoragie digestivă și tratament
anticoagulant/antiagregant au necesitat mai frecvent tratament cu derivate de
sânge pentru anemie severă.
Hipertensiunea
portală și mutația homozigotă MTHFR
Hemoragiile
digestive pot avea și etiologii rare, cum ar fi hipertensiunea portală
idiopatică non-cirotică. Aceasta este o patologie rară caracterizată de
hipertensiune portală intrahepatică în absența cirozei, a altor patologii
hepatice sau a trombozei de venă splenică. Factorii etiologici pot fi
clasificați în cinci categorii: boli autoimune, infecții cronice, consum de
medicamente sau expunere la factori toxici și condiții protrombotice.
Diagnosticul
se bazează atât pe criterii clinice, cât și pe excluderea altor cauze de
hipertensiune portală și reprezintă o provocare din punctul de vedere al diagnosticării.
În mod frecvent, această patologie este inițial nerecunoscută și clasificată
drept ciroză hepatică. Cu toate acestea, prognosticul este în general mai bun
decât al pacienților cu un grad similar de hipertensiune portală. Dr. Alexandra
Butnaru, dr. Bogdan Popa, dr. Dorina Pestroiu și dr. Irina Ion de la Spitalul
Clinic de Urgență Floreasca din București au prezentat un studiu de caz al unei
paciente de 67 de ani, cunoscută cu splenomegalie neinvestigată, transferată de
la un alt spital pentru hemoragie digestivă superioară exteriorizată prin
melenă și anemie severă (HB=6,7g/dl).
Endoscopia
digestivă superioară a evidențiat hemoragie variceală esofagiană activă pentru
care s-a practicat ligatura endoscopică. Biologic, s-au decelat anemie severă
posthemoragică, hipoalbuminemie și markeri virali negativi. Ecografia
abdominală a evidențiat splenomegalie, tromboză parțială de venă portă și
ascită în cantitate mică. Pacienta a evoluat favorabil, fiind externată cu
diagnosticul de ciroză hepatică în observație etiologică. După două săptămâni,
pacienta s-a prezentat pentru dureri abdominale, greață și vărsături. Biologic
s-au decelat leucocitoză, trombocitoză, hiponatremie, creatinină crescută, INR
prelungit. Sumarul de urină, urocultura și radiografia toracică au fost
negative. S-a efectuat o biopsie medulară și s-a exclus sindromul
mieloproliferativ. Radiografia abdominală pe gol a decelat niveluri
hidro-aerice multiple, iar examenul CT a pus în evidență tromboza completă de
venă mezenterică superioară, edem și necroză la nivelul intestinului subțire.
S-a efectuat enterectomie, cu evoluție postoperatorie bună a pacientei. Pe
parcursul internării, s-au efectuat testele specifice pentru trombofilie, care
au fost pozitive pentru mutația homozigotă MTHFR. Pacienta a fost îndrumată
către hematologie, pentru a i se iniția terapia anticoagulantă.
Cancerul
pancreatic – factori de risc
Studiul
coordonat de prof. dr. Cristian Gheorghe (București), în ceea ce privește
factorii de risc în cancerul pancreatic, a avut ca scop evaluarea anumitor
caracteristici biologice, clinice și histologice ale pacienților, pentru a
identifica posibilii factori de risc. Studiul retrospectiv, epidemiologic, de
tip descriptiv, s-a desfășurat în clinica de gastroenterologie a Institutului
Clinic Fundeni. 598 de pacienți au fost diagnosticați cu cancer pancreatic (349
bărbați și 249 femei), având vârsta medie la diagnostic de 63,39 ani, cu o
variație între 28 și 92 de ani, cu un raport pe sexe de 1:4 (M:F).
Histologia
a fost obținută la 66,4% din pacienți, la 26,92% din cazuri prin
eco-endoscopie. Cel mai frecvent tip histologic a fost adenocarcinomul. Fumatul
a fost întâlnit ca factor de risc la 37,12% din cazuri și consumul de alcool la
40,46% din cazuri. Cea mai des întâlnită afecțiune prezentă în antecedentele
personale patologice a fost diabetul zaharat (30,26%), cel mai frecvent de tip
2 (98,8%), iar în alte cazuri, afecțiuni precum infecțiile cu virus hepatic de
tip B sau C (15%), pancreatita acută sau cronică (7,19%) sau alte neoplazii
(3,68%). Cancerul pancreatic a fost diagnosticat după o durată medie de 4,73 de
ani de la debutul diabetului zaharat, la o vârstă medie de 65,86 de ani.
Adenocarcinomul
a fost cel mai frecvent tip histologic asociat cu diabetul (53,03%), în timp ce
doar 6% din pacienți au prezentat tumori neuroendocrine. Pacienții au fost
diagnosticați cu cancer frecvent în stadiu M1 și T3-T4, conform stadializării
TNM în cancerul pancreatic. Concluzia acestui studiu a fost următoarea:
consumul de alcool și fumatul sunt frecvente în rândul pacienților
diagnosticați cu cancer pancreatic. Apariția diabetului de tip 2 poate fi
asociată, în primii cinci ani de la diagnostic, cu cancerul pancreatic. Sunt
necesare studii mari, prospective pentru o mai bună identificare a factorilor
de risc, care să ajute la diagnosticul în stadii precoce ale cancerului
pancreatic.
Diabetul
de tip 2 are valoare prognostică în carcinomul pancreatic
Un
studiu asemănător a fost realizat de medicii de la IRGH Cluj-Napoca, în care au
fost incluși 279 de pacienți cu adenocarcinom pancreatic. Sexul masculin a fost
prezent în proporție de 58%, media de vârstă fiind de 63,5 ani. Fumatul,
diabetul de tip 2 și istoricul de pancreatită cronică sunt factori de risc
pentru adenocarcinomul pancreatic (p <0,05). La 12 luni după follow-up,
aproape o treime din pacienții cu adenocarcinom pancreatic au murit (durata
medie de supraviețuire fiind de cinci luni).
A
fost demonstrată o asociere statistic semnificativă, ajustată stagiului
tumoral, între prezența diabetului de tip 2 și rata de supraviețuire: cinci
luni vs. trei luni. Alți factori de risc (alcoolul, obezitatea, sexul, bagajul
genetic, consumul de cafea, anumite boli infecțioase, chirurgie abdominală,
istoricul de pancreatită cronică) nu au avut rol prognostic. Prin urmare, acest
studiu a evidențiat anumiți factori de risc (fumatul, pancreatita cronică,
diabetul de tip 2), însă singurul cu valoare prognostică îl constituie
diabetul.
Un
alt factor de risc analizat de medicii de la IRGH Cluj-Napoca a fost cașexia în
adenocarcinomul pancreatic de tip ductal. Enzimele (în special activina A)
implicate în dezvoltarea acestui sindrom sunt implicate și în dezvoltarea
celulelor tumorale pancreatice, cașexia fiind un posibil element definitoriu
pentru un prognostic pesimist. În acest studiu, au fost incluși 115 pacienți cu
adenocarcinom diagnosticat histopatologic și un grup de control de 124 de
pacienți. Nivelurile plasmatice de activină au fost analizate prin testul
Western-Blot, test folosit pentru a determina diferența dintre cele două
grupuri prin curba Kaplan-Meier și eventualele deosebiri între curbele de
supraviețuire dintre acestea. Nivelul activinei a fost mult crescut în
adenocarcinomul de tip ductal comparat cu grupul de control (p=0,001) și a fost
puternic corelat cu tumorile avansate (gradul III-IV), mărimea și localizarea
tumorii și prezența metastazelor (p<0.05). Nivelul de activină a fost
crescut la pacienții cu diabet tip 2 (p=0.04), însă nu fost stabilită o
legătură directă între nivelul de activină și vârstă, sex sau mărimea tumorii.
În concluzie, enzimele din cașexie sunt direct corelate cu răspândirea locală a
adenocarcinomului pancreatic de tip ductal, cu metastazele, dar și cu prezența
diabetului și a ratei de supraviețuire.