În anul 1924, prof. dr. Mina Minovici, decanul Facultății de Medicină din București, rostea o emoționantă cuvântare la dezvelirea solemnă, în amfiteatrul facultății, a bustului profesorului Ion Bruckner, una dintre marile speranțe ale învățământului medical românesc. „Titan al științei, Bruckner a căzut ca un brav soldat al datoriei în lupta contra flagelului care, în anii de neagră restriște ai refugiului din Moldova, a secerat fără îndurare mii și mii de vieți românești”, spunea atunci decanul facultății. „La evocarea figurii acestui Benjamin al facultății noastre, îmi simt sufletul copleșit de o jale imensă. Era doar mândria noastră, a tuturor, a foștilor săi dascăli cari am fost martori la creșterea acestui viguros și falnic lăstar pe ogorul științei medicale românești. Căci Bruckner ne-a fost îndoit de scump: îl îndrăgeam pentru netăgăduita-i valoare consacrată de străinătate, cu măgulitoare elogii pentru țară; îl mai îndrăgeam și pentru că a fost produsul curat al învățământului medical românesc, fără nicio contribuție a facultăților de peste hotare. Bruckner înfățișa pentru tineretul nostru un elocvent exemplu de ce poate tenacitatea, focul sacru al științei, chiar numai cu mijloacele sărăciei noastre, sub raportul
laboratoarelor și al clinicilor”, continua profesorul Minovici.
    Și tot decanul facultății continua: „Bruckner, omul propriilor merite, a fost rodul magiștrilor români eminenți care, cu atâta părintească dragoste, i-au călăuzit pașii pe calea investigațiilor științifice: colegii mei, domnul prof. dr. Obregia, care i-a fost primul mentor și căruia, în urma unui strălucit concurs, i-a urmat la catedra de histologie; domnul profesor Toma Ionescu, care l-a avut întâi preparator, apoi asistent și, în sfârșit, șef de lucrări la secția de microscopie a Institutului Anatomic; domnul profesor Stoicescu, domnul profesor Măldărescu, domnul profesor Babeș, domnul profesor Cantacuzino, desigur, sub imperiul aceleeași emoții de câte ori își amintesc de chipul strălucitului elev care, prin perseverență, la vârsta de doar 36 de ani, ajunsese egalul lor”.
    Ion Bruckner își începe studiile în 1894 și, după trei ani, la vârsta de 20 de ani, semnează o lucrare pe care i-o premiază primul său dascăl, profesorul Obregia. În 1898, în serviciul profesorului Toma Ionescu, semnează, alături de noul său dascăl, comunicări cu laude primite de la Societatea de Biologie și la al 13-lea Congres Internațional de Medicină de la Paris. Teza lui din 1902 a fost o luminoasă punere la punct a cunoștințelor de la acea epocă asupra „Istologiei simpaticului cervical”, lucrare ce exprima, încă de atunci, spiritul analitic și de sinteză al viitorului profesor.

Titular de Catedră

    În anul 1904, la 27 de ani, trece examenul de docență în „Istologie și Embriologie” și se clasează apoi „Întâiul” la concursul de medic secundar în specialitatea de medicină internă. După plecarea profesorului Obregia la Catedra de psihiatrie, devine al treilea profesor titular al Catedrei de histologie și șeful acesteia în perioada 1913–1918. La numirea ca profesor de histologie era deja o personalitate remarcabilă în lumea medicală a epocii. Cei care l-au cunoscut mărturiseau că a rămas în memoria contemporanilor ca autor al unor cursuri interesante, legate de practica medicală, cu proiecții și demonstrații microscopice. A realizat un cadru de lucru modern în laboratorul de histologie, iar în activitatea de cercetare a fost preocupat de structura celulei nervoase simpatice, structura glandei tiroide, inervația uterului și de domeniul hematologiei. I-a avut colaboratori, ca preparatori, pe dr. Ion Enescu și pe dr. A. Țupa, ambii ajungând mai târziu profesori la Catedre ale Facultății de Medicină din Iași. A. Țupa a fost considerat fondatorul școlii de histologie de la Iași.
    În 1916, mobilizarea îl găsește pe dr. Ion Bruckner, la numai câteva zile de la numirea sa ca succesor al profesorului Buicliu, la conducerea serviciului medical al Așezămintelor Brâncovenești. Face întreaga campanie a Războiului Unității Naționale, așa cum o făcuse pe aceea din 1913, când, ca șef al lazaretului de holerici de la Zimnicea, a dat întreaga măsură a capacității sale în lupta pentru combaterea molimei. În 1916, i se încredințează conducerea spitalului de contagioși Nr. 1 al Armatei a I-a, armata pe care o va urma în Moldova. Acolo, la Bârlad, în orașul său natal, organizează un mare centru de contagioși, în care izbutește să obțină, simultan, rezultate excepționale în combaterea febrei recurente, a febrei tifoide, a variolei și a teribilului tifos exantematic, de al cărui agent patogen avea să fie el însuși răpus, atunci când epidemia nu se mai manifesta decât prin câteva cazuri sporadice.

Servicii de profilaxie la Bârlad

    Cât privește spiritul de abnegație și calitatea activității sale profesionale la spitalul de contagioși din Bârlad, dispunem de aprecierile dr. Ion Cantacuzino, care, în inspecțiile sale la spitalele din Moldova, în calitate de director al serviciului sanitar
civil și militar, a vizitat de mai multe ori și spitalele din Bârlad. „Sosesc la Bârlad seara (29 iunie n.n)”, notează dr. Ion Cantacuzino în însemnările sale, „și mă opresc la dr. Emil Juvara, socrul doctorului Bruckner. Masă mare, plină de lume: medici în trecere, un ofițer rus, colonelul Bakulin din garda imperială; aceasta este ospitalitatea moldovenească, largă și fără fasoane... Am vizitat serviciile de chirurgie care se instalează la Bârlad în vederea apropriatei ofensive. Sunt foarte întârziate. Comitetul regional, prefectul Vasiliu în special, care era însărcinat cu această instalare, s-a dezinteresat complet și de două luni de zile a manifestat cea mai evidentă rea-voință... Nici spitalul Cantemir, destinat chirurgiei mari, nici Școala Comercială, destinată tot chirurgiei, n-au fost amenajate... Marele serviciu de chirurgie, instalat lângă gară, în niște barăci, abia este în construcție și s-a început numai cu zidirea sălii de operații. Sunt scârbit și îngrozit. Telegrafiez generalului Prezan, lui Brătianu, ministrului de interne, ca să-i pun la curent cu situația aceasta. Mâine, înainte de plecare, voi avea o discuție cu prefectul. Spitalul contagioșilor, condus de formația Bruckner, este, dimpotrivă, admirabil amenajat și administrat. Nimeni nu va aprecia vreodată suficient opera spitalelor noastre de contagioși și a laboratoarelor noastre de campanie. Există aici o educație, o metodă, un avânt moral care contrastează cu mediul înconjurător. Legăturile de afecțiune pe care acești tineri le au pentru mine sunt în mare parte cauza. Apoi mai este și educația spiritului, precum și aceea a caracterului, primite în Laboratorul meu”.
    La 4 iulie, revine la Bârlad, inspectează, verifică și constată că vizita lui anterioară dăduse roade în privința impulsionării în a se organiza spitalele de chirurgie. Evenimentele pe frontul luptei s-au desfășurat așa cum este cunoscut, cu unele victorii și unele înfrângeri.
    Nu mai știm de câte ori dr. Ion Cantacuzino a mai trecut prin Bârlad și s-a întâlnit la spitalul de contagioși cu profesorul Ion Bruckner. La inspecția din 17 ianuarie 1918, pe care dr. Cantacuzino o consemnează în însemnările sale, el face unele aprecieri cu privire la starea epidemiologică a întregului județ: „Datorită sprijinului armatei, toate satele sunt prevăzute cu cuptoare de deparazitare și cu băi. În tot județul nu există decât 20 de cazuri de exantematic semnalate printre populația civilă și izolate în spitale; 2 cazuri de tifoidă și 2 cazuri de variolă. Este un triumf al profilaxiei, și aceasta cu toată mizeria îngrozitoare, hrana insuficientă și lipsa de îmbrăcăminte. Din păcate, nu toate județele noastre sunt în această situație”.

Devotament față de un om cumsecade

    Peste două zile (19 ianuarie), este din nou la Bârlad. Dimineața vizitează spitalele de chirurgie, iar după amiaza – vizită la laborator. „Bruckner îmi arată preparate de păduchi care au înțepat exantematici și care conțin în cavitatea lor generală o cultură abundentă de spirocheți fini și prelungi pe care n-a regăsit-o în stare normală; păduchele normal prezintă, în mod obișnuit, un spiril foarte gros, foarte diferit de celălalt. Ștefănescu îmi arată și el culturi de acestea, obținute cu sânge exantematic.” Au loc discuții științifice, de analiză a acestor preparate, schimb de puncte de vedere.
    La sfârșitul lunii martie, doctorul Cantacuzino află că Bruckner este bolnav. Pleacă imediat la Bârlad. Este 24 martie. După ce îl vizitează, notează în carnetul său: „Nicio ameliorare în starea lui Bruckner. Dispneea bulbară persistă. Prietenii săi îl îngrijesc cu un devotament și cu o anxietate totală și fermecătoare, în adevăr, de gentilețe. Mihai Ciucă, ca totdeauna, se dăruiește în întregime și în fiecare moment”.
    Despre această tragedie vorbește, în finalul cuvântării sale la dezvelirea bustului prof. dr. Ion Bruckner, și decanul Facultății de Medicină, Mina Minovici: „Virusul, al cărui secret s-a încumetat să-l încerce de a-l fura, s-a răzbunat și a stins mintea aceea luminoasă, de la care știința nădăjduia noi lumini. Ion Bruckner moare la 27 martie 1918, la interval de 13 zile de la apariția simptomelor bolii contractate în timpul manipulării, în laborator, a insectei transmițătoare”.
    Drama este consemnată în cuvinte sobre și în jurnalul doctorului Cantacuzino: „Bârlad, marți 27 martie 1918: Bruckner a murit în noaptea aceasta, la orele 4 dimineața. Dispneea sa bulbară luase o intensitate enormă și intoxicarea a rămas strict localizată asupra centrului respirator. El nu avea aproape nimic la plămân; inima și rinichii au funcționat până la capăt. El nu vorbea, dar conștiința îi era intactă. Spre ora unu dimineața, pe când mă găseam la căpătâiul său cu dr. Ionescu, el a spus simplu «mor» și aceasta a fost totul. Elevii săi, amicii săi, tinerii din spitalul său de contagioși l-au îngrijit cu un devotament imposibil de depășit. Admirabilul Mihai Ciucă, reprezentant al devotamentului pe pământ, excelentul și bravul doctor Negruzzi din Ploiești, doctor Eftimescu, tinerii Gheorghiu, Tătărescu au făcut risipă de griji, îngrijiri, atenții delicate, vegheri până în ultimul moment – cu o veritabilă pietate. Uneori trebuie să moderez zelul lor pentru că apreciam că, pentru a-l ușura, a-l repune într-o poziție mai bună, a urmări evoluția bolii, ei îl oboseau, dându-și atâta osteneală în jurul lui cu exces; acest lucru se întâmplă adesea, când ai prea mulți prieteni medici. Nimic n-a ajutat însă; niciodată n-a survenit vreo îmbunătățire oarecare. El moare la 40 de ani. Pentru prietenii săi și pentru facultatea noastră e o pierdere enormă. El e aproape de neînlocuit la catedra de histologie. Bunătatea sa era legendară. Numărul de tineri pe care i-a ajutat să trăiască susținându-i cu bani și cu sfaturi, cu discreție, ca om cumsecade, plin de viață, este imens. Spre orele 4 a trebuit să merg la soția sa, care se dusese să se odihnească un moment, pentru a o pregăti. Încetul cu încetul i-am spus că totul se sfârșise; ea nu înțelegea și mereu îmi repeta: atunci faceți-i cofeină, faceți-i injecții cu eter! Nu cunosc o pereche care să fi fost mai unită și nu știu cum va putea supraviețui această femeie durerii sale. Pare să se confirme că el a fost înțepat de un păduche exantematic. Deși n-a spus-o, el știa că este amenințat de un pericol; îndată după primele atingeri ale febrei, înainte de a fi fost posibil de stabilit vreun diagnostic, el și-a făcut testamentul, pe care l-a dat soției sale. El a lăsat frumoasa-i bibliotecă Societății studenților în medicină din București. Corpul îmbălsămat a fost transportat la biserică. Reîntorcându-mă de la ceremonie la Juvara, găleți mari și jgheaburi erau instalate la poarta casei. Juvara ne-a rugat ca, înainte de a intra, să ne trecem mâinile prin apă; este un obicei care s-a păstrat la țară, când te întorci în casa unui mort; a nu te conforma înseamnă a aduce nenorocire în casă. Este un obicei, iar Juvara, în mod destul de impresionant, ține la aceste obiceiuri”.
    A doua zi, miercuri, 28 martie, are loc înmormântarea profesorului Bruckner. Cu aceeași emoție, doctorul Cantacuzino descrie și comentează tristul eveniment. „Durerea, prăbușirea soției sale este atât de mare, încât am rămas și am amânat plecarea mea la Iași, pentru ca ea să simtă puțină prietenie în jurul ei. Această prietenie nu i-a lipsit de altfel. Tinerii de la laboratorul meu din Iași, Ionescu, Al. Ciucă, au venit pentru ceremonie; Slătineanu a trimis un delegat, ar fi putut să se deranjeze, Bruckner era unul dintre cei mai vechi prieteni ai săi; dar, în acest moment, egoismul îl înăbușe... a fost o înmormântare de provincie cu toate resturile de păgânism: bucăți de pânză aruncate sub dric la încrucișarea drumurilor, simbolizând trecerea fluviului uitării. La biserică eu am vorbit în numele facultății din București, dr. Potârcă – în numele medicilor armatei. Au fost date onoruri militare și trase salve de tun. Profesorul
Bruckner avea gradul de colonel. Mulți prieteni au venit, și încă de departe. La întoarcere, ne aștepta, în pragul casei lui Juvara, apa purificatoare”.
    Aceasta este drama sfârșitului de viață a profesorului-erou dr. Ion Bruckner.