„Ce e mult nu e bun“, cu versiunea sa „foarte binele e duşmanul binelui“, ecouri de autentică valoare ale înţelepciunii populare, îşi găsesc aplicarea clipă de clipă în toate aspectele existenţei curente a omului modern. În multe domenii ale vieţii noastre, accesibilitatea facilă (sau în mod intenţionat facilitată şi chiar încurajată) la produse şi servicii reprezintă mecanismul principal al excesului. Un experiment american bine-cunoscut prezintă o maimuţică având doi electrozi implantaţi la nivel cerebral, unul la nivelul unui centru al foamei, celălalt într-o zonă legată de plăcerea sexuală. Ea avea, de asemenea, la îndemână, două pedale pe care apăsând stimula fie o zonă, fie pe cealaltă. Maimuţica, evident, a murit de foame. Un domeniu al medicinii, sensibil din acest punct de vedere, este terapeutica. Aici se verifică cel mai fidel modul în care este înţeleasă patologia, cunoaşterea detaliată a grupelor farmacologice şi a mecanismului de acţiune al medicamentelor şi tot aici se face dovada măiestriei şi totodată a înţelepciunii în prescrierea acestora, a maturităţii profesionale. Anatemizată de-a lungul deceniilor este polipragmazia, prescrierea concomitentă a unui număr excesiv şi nejustificat de medicamente la acelaşi pacient. Pentru motive pe care le vom prezenta, ea riscă să devină însă monedă curentă. Declarându-şi intenţia de a face ordine în domeniu, în ultimele decenii şi-au făcut, mereu mai pregnant, apariţia ghidurile de tratament în mai toate tipurile de patologie. Unul dintre cele mai „ghidate“ domenii este, fără îndoială, patologia cardiovasculară, în concordanţă, desigur, cu ponderea acesteia la nivelul populaţiei generale. După ce, o bună perioadă de timp, am asistat cu toţii la „eclipsarea“ unor medicamente considerate drept foarte utile la vremea lor (beta-blocantele neselective, rezerpina, asociată sau nu cu hidralazina, chinidina, difenilhidantoina etc.), am avut ocazia să vedem cum ocupă poziţia privilegiată de „medicament de primă intenţie“ o suită întreagă de structuri chimice care se înlocuiau unele pe altele într-un ritm relativ alert, pe măsură ce erau puse în circulaţie. De fiecare dată, atitudinea era ştiinţific justificată prin studii ample şi sarabanda medicamentelor continuă, neobosită. Progresiv, ghidurile s-au preocupat şi de soarta asocierilor medicamentoase, pe care firmele mai mult sau mai puţin renumite fie le sugerau prin studii, fie chiar le impuneau sub forma asocierilor „fixe“. Referindu-ne, de exemplu, la cazul hipertensiunii arteriale, este deja consacrată afirmaţia conform căreia este necesară asocierea a cel puţin doi agenţi terapeutici pentru a spera la un bun şi durabil control al valorilor tensionale. La acestea se recomandă, în general, asocierea unei statine, atât pentru controlul parametrilor lipidici, cât şi pentru efectele pleiomorfe. Studii recente recomandă asocierea la statine a ezetimibului, agent destinat blocării absorbţiei lipidelor alimentare de la nivel intestinal şi uneori a fibraţilor. Să nu uităm însă şi de antiagregantul plachetar (în general o variantă de aspirină, dar şi ticlopidină sau clopidogrel), atât de lăudat în profilaxia accidentelor vasculare. Iată, dintr-o dată, o schemă terapeutică ce conţine cinci-şase componente. Dacă însă (aşa cum se întâmplă de multe ori!), hipertensiunea arterială se asociază cu una dintre multiplele forme de boală coronariană ischemică, lucrurile se complică în mod spectaculos. Nitraţii cu promisiunea coronarodilataţiei, cardioprotectoarele cu speranţa unei terapii metabolice, beta-blocantele cardioselective (sau ivabradina, după caz!) şi uneori chiar anticoagulantul (cu stigmatul său inevitabil, numit INR periodic, cu contactarea obligatorie a medicului şi perplexităţile uzuale legate de variabilitatea aparent incoerentă a parametrului!). Dacă, dintr-un motiv sau altul, se ajunge la insuficienţă cardiacă, asistăm la adaosul de tonicardiac, diuretic (dacă nu cumva era deja cuprins în listă!) cu menţiune specială pentru spironolactonă (prevenirea fibrozei miocardice ş.a.m.d.). Presarcina, postsarcina etc. … şi bietul pacient îşi revine cu greu din sarabanda aceasta şi îşi priveşte confuz portofelul colabat. Dar dacă amărâtul este şi diabetic, aşa cum prea adesea se întâmplă? Mai bine să facem o cruce mare asupra propriei persoane şi a celor dragi ai noştri, căci o pagină A4 ar risca să devină cadrul minim necesar pentru a cuprinde lista de medicamente.

   Ar fi toate acestea doar exemple, oricând extensibile la realitatea altor patologii şi oferind o explicaţie convingătoare pentru succesul de care se bucură „lanţurile“ de farmacii, uneori înghesuite (aparent inexplicabil) pe acelaşi teritoriu, precum şi a faptului că atât în familie, cât şi în spaţii publice, dialogul de fiecare zi se învârte mereu, obsesiv, în jurul bolilor, medicilor, tratamentelor, în ciuda faptului că populaţia noastră nu e mai bolnavă decât altele (ceea ce diferă este ponderea statistică a afecţiunilor şi uneori precocitatea diagnosticului şi tratamentului). Ar mai fi poate de adăugat şi faptul că, frustrat de realitatea care îl înconjoară, românul se refugiază mereu mai mult în boală. Aici speră să nu poată fi agresat de „pistonul oficial“. Aici îşi găseşte vizuina din care poate mârâi în voie la „lumea cea rea“. De aici îşi poate extrage un venit suplimentar, însumând banii de concediu medical sau din pensia medicală cu cei dobândiţi prin diverse munci în gospodărie, pe la neamuri sau prin înţelegere („la negru“, ar zice oficialitatea). Un astfel de personaj îşi va acredita suferinţa şi, deci, nevoia de sprijin, tocmai prin volumul prescripţiilor medicale, pe care le va răsfoi periodic, cu ţigara în colţul gurii şi paharul de coniac uitat hoţeşte pe tejghea.

   Subjugat sugestiilor cuprinse în ghiduri şi dornic de a corespunde cât mai bine criteriilor de eficienţă ale pacienţilor, terapeutul se vede strivit de complexitatea efectelor secundare ori adverse şi a interacţiunilor farmacologice (unele imprevizibile, incontrolabile!) şi incapabil să se conformeze preceptului hipocratic fundamental primum non nocere…