Gabriel Ben Meron
este pseudonimul literar al profesorului Gabriel M. Gurman, medic ATI
israelian, scriitor și publicist. A publicat, printre altele, romane, culegeri
de schițe și volume de interviuri, toate în limba română. E unul din
colaboratorii permanenți ai „Vieții medicale” și ai revistei literare
electronice „Baabel”.
Nu-mi
place să scriu despre mine însumi. Nu că n-aș avea ce scrie, cred eu, doar au
trecut peste mine niște ani și niște evenimente de o însemnătate suficient de
important[ pentru a fi, cel puțin, menționate din când în când, pentru a nu fi
date uitării. Sau aici vorbește iminenta lipsă de modestie? De fapt, nu-mi
place să scriu despre mine pentru că niciodată nu voi găsi curajul necesar
pentru a mă dezvălui în întregime, iar jumătățile de adevăr sunt mai
periculoase decât minciunile. Și nu cred că sunt singurul care se abține de la
a-și deschide sufletul și a face public ceea ce, de fapt, îi aparține lui și
numai lui.
De
data aceasta, simt nevoia de a scrie o poveste personală cu un substrat
interesant din punct de vedere psihologic. Timp de zece zile am fost bolnav – o
afecțiune acută intercurentă, aparent banală, dar se pare că la vârsta mea
nimic nu e banal și că nu tot ce începe banal se termină invariabil cu bine.
M-am trezit, într-o bună dimineață, inapt pentru orice activitate fizică sau
intelectuală, un fel de inerție caracteristică vieții de tip vegetativ, adică o
simplă supraviețuire, fără niciun impact personal. Eram în străinătate, în acea
zi, și trebuia să prind avionul spre casă, ceea ce am reușit. Mi-am luat locul
prescris pe biletul de bord și am adormit...
M-am
trezit la aterizare. Mi-am dat imediat seama că nimic normal nu se întâmplă cu
mine, așa că a doua zi eram deja la spital pentru investigații și tratament.
Poate după foarte mulți ani am ajuns la o asemenea instituție medicală nu în
calitate de doctor, ci de pacient.
Una
din glumele mele preferate (și am îndeajuns de multe!) sună așa: un medic tânăr
se crede adjunctul lui Dumnezeu, un specialist ajunge imediat să se creadă
însuși Dumnezeu, iar profesorul posedă toate datele necesare nu numai pentru a
se considera Dumnezeu, dar ele dovedesc în mod clar că Acesta e de fapt
adjunctul său!
Eu
nu m-am simțit niciodată aproape de funcția cerească – și nu numai pentru că nu
cred în existența ei. Ba, mai mult, alegând o specialitate medicală în care
pacienții au mari șanse de a se întâlni cu plaiurile înalte, am fost conștient
toată viața de limitele mele profesionale. Prea mulți pacienți ai mei au plecat
pe lumea cealaltă ca eu să pot crede că posed puteri pe care alții nu le au.
Dar
– și aici vine prima mărturisire – fără discuție că, în spital, mai ales în
sala de operații, am acționat zeci de ani cu o anumită senzație de
superioritate, produsă printre altele de simplul fapt că eram posesorul a o
mulțime de deznodăminte personale de succes (ale pacienților mei), dar, în
același timp, nimeni nu știa nimic despre mine și problemele mele. Cu alte
cuvinte, mă aflam, din acest punct de vedere, într-o situație cu totul
privilegiată. În ciuda limitelor impuse de ceea ce poate face medicina, nu de
puține ori aveam senzația că eu sunt cel care am dat viață și că nimeni nu
putea ști ce s-ar fi întâmplat cu pacientul meu dacă eu nu eram acolo pentru
a-l ajuta. Și, deodată, în acea dimineață ce se voia aparținând iernii
israeliene dar de fapt era o dimineață mai mult tomnatică, fără vânt și fără
ploaie, am ajuns la spital ca pacient.
Am
toată certitudinea că cele ce urmează vor dezamăgi pe mulți dintre cei care
citesc aceste rânduri. Dragii mei, dacă vă așteptați la o descriere amănunțită
a șocului prin care am trecut, fiind supus tuturor intemperiilor birocratice
ale sistemului medical israelian, vă înșelați amarnic! Nimic din ce vă
închipuiți n-a stat în calea pe care eu, ca pacient, trebuia s-o urmez pentru a
ajunge cât mai repede la diagnosticul exact și la tratamentul adecvat. Am fost
preluat imediat de colegii mei, trecut prin toate etapele necesare și după
numai câteva ore eram deja sub tratament, instalat în departamentul de terapie
ambulatorie al spitalului.
Și
atunci, unde-i baiul? Eram acolo ca pacient, nu ca medic. Eu nu trebuia să iau
vreo hotărâre, ci alții se ocupau de soarta mea, iar doar politețea colegială
îi făcea să-mi aducă la cunoștință deciziile cuvenite – bineînțeles, fără să
fiu implicat în luarea lor. Realitatea devenise complet alta: soarta mea era în
mâinile altora. Eu nu aveam nimic de spus, nu că nu aș fi avut dreptul, dar ar
fi fost complet inopinat să-mi exprim părerea într-un subiect care din punct de
vedere profesional nu-mi aparținea. Așa că am stat în banca mea, disciplinat și
pregătit pentru orice.
Și
aici intervine situația cu numărul doi în care m-am trezit deodată:
treptat-treptat, am început să-mi pun întrebări legate de boala mea. Mi-am dat
seama că, de fapt, știam îndeajuns de multe despre situația în care mă aflam
și, mai ales, devenisem conștient de capcanele ei. Mai exact, cum poți fi sigur
că diagnosticul „lor” e corect? Ce intră în diagnosticul diferențial? Și dacă
poate fi vorba de altceva, de ce nu văd vreun semn că gândește și altcineva ca
mine, că pregătește un program de înlăturare a semnelor de întrebare? Și de
unde pot fi eu sigur că tratamentul propus și aplicat are șanse de reușită
100%? Pentru că, fără discuție, mai puțin de 100% nu intră în socotelile mele
și nu pot accepta un procentaj mai scăzut, că de unde știu eu în ce parte a
statisticii voi cădea?
Pe
când stăteam așezat aparent lejer în fotoliul de tratament, mi-am adus aminte
că medicamentul pe care-l primeam în acele momente în circulația mea sanguină
are o mulțime de efecte secundare. Gândul ăsta m-a trezit din letargie. Accesul
la Dr. Google fiind asigurat, am deschis telefonul mobil. Mi-a luat mai puțin
de un sfert de oră pentru a-mi completa știința de carte, părăsită pe undeva
printre neuronii care de mult dădeau dovadă de o crasă problemă de memorie.
Deci se poate muri din efectele secundare ale drogului administrat, uite-așa,
pe nepusă masă. În ce proporție? Dă-l dracului de procent, depinde ce ți se
întâmplă ție, că, dacă ți se întâmplă ce e descris în literatură, tu devii mort
100%!
Știu,
aceste rânduri nu au nimic original. S-a mai scris despre medicul devenit peste
noapte pacient. Un neurochirurg (cred) maghiar a scris o carte intitulată cam
așa: „În jurul propriului meu cap”, descriindu-și gândurile ca pacient
diagnosticat cu o tumoră cerebrală. Iar americanii au produs în urmă cu mai
bine de douăzeci de ani un film, „Medicul”, în care eroul principal se trezește
la un moment dat bolnav de o maladie gravă, necesitând spitalizare imediată.
Scena dezolantă e cea în care distinsul medic e plimbat prin spital așezat
într-un scaun pe rotile.
Și
acum vine surpriza poveștii. Nu mi-a luat mult timp ca să realizez faptul că
aici nu e vorba de o simplă metamorfoză, un medic transformat în pacient. E
drept, acel medic (adică eu) a devenit peste noapte pacient, dar nu a încetat o
clipă să fie doctor. Oricum ar fi, oricare ar fi diagnosticul, el – adică eu –
rămâne (atât timp cât poate) lucid, conștient de ce i se întâmplă și timorat de
ceea ce i se poate întâmpla. Această teamă nu e numai naturală, caracteristică
oricărui pacient îngrijorat de propria soartă. Ea aparține unui individ care
știe mult mai mult decât un pacient obișnuit ar trebui să știe.
Și
toate astea-ți trec prin minte, dar n-ai cu cine discuta. De ce? În primul rând
pentru că toată lumea din jurul tău e ocupată. Medicii forfotesc de la un capăt
la altul al secției, discută între ei, verifică date pe calculator și beau
cafea. Asistenta medicală, foarte grijulie, ajunge la mine pentru cam 15
secunde, controlează dacă totul e în ordine și fuge (realmente) spre alt
pacient. Alt pacient! Altul decât mine. Că și eu sunt, până la urmă, un
pacient. Ca toți cei din jurul meu. Și, obiectiv vorbind, nu cred că mi se
cuvine un tratament special, ceilalți pacienți par mult mai gravi decât mine:
eu am sosit pe picioarele mele și e de așteptat să părăsesc secția tot pe
picioarele mele și să mă întorc a doua zi, folosind propriile mele puteri,
pentru reluarea tratamentului.
Deci
nu am murit. Dovada? Faptul că scriu aceste rânduri în plină perioadă de
convalescență, în timp ce acumulez treptat energii noi și încerc să mă întorc
la ceea ce am fost. Oare acest episod dureros mi-a schimbat felul de a gândi
despre medicină, boală și relația medic-pacient? N-am idee. Cred că voi ști
răspunsul ceva mai târziu. Însă, fără discuție, „episodul” mi-a oferit șansa
(sper unică!) de a privi lucrurile de pe cealaltă parte, de a avea mult mai
mult timp de gândire din poziția de pacient, de individ care necesită în mod
acut ajutorul celor din jur.
Cam
asta e povestea mea. Banală, interesantă? Depinde pe cine întrebi. Am simțit
nevoia s-o pun pe hârtie și rog foarte mult să nu fiu întrebat de ce.
Ah,
poate că un mic amănunt scăpat din vedere îl va ajuta pe cititor să înțeleagă
mai bine ce fel de „buldozer psihologic” a trecut peste mine în acele câteva
zile de tratament ambulatoriu. Greu de crezut, dar complet veridic, acțiunea
s-a petrecut în fosta mea secție, construită de mine în urmă cu mai bine de
douăzeci de ani și pe care am condus-o până în momentul retragerii la pensie.
Să vezi și să nu crezi! Secția „mea”, transformată în exact opusul ei: dintr-un
departament pentru cazurile cele mai grave, într-unul în care pacienții vin și
pleacă pe picioarele lor. Iar eu privesc cu ochii minții la ceea ce făceam
între acești pereți, pe vremea când eram doar doctor și nu pacient. Aceleași
încăperi, aceeași sală de ședințe pentru personal, aceleași chiuvete și
toalete. Iar eu, de data aceasta, într-o postură la fel de diferită precum cea
pe care a luat-o această secție după atâția ani de „conviețuire pașnică” cu
mine și cu personalul meu.