În
lipsa unei capodopere, a unui text inspirat sau a unuia care să reflecte cât de
cât realitățile vremii, teatrele recurg în ultimul timp la tot felul de
înlocuitori, substituții, cârpeli, piese clasice sau reluări a unor texte
devenite desuete prin folosiri prea dese.
Stagiunea
a început în surdină, obosită, fără să ofere un spectacol memorabil – marele
spectacol la care publicul să dea năvală, în care societatea contemporană să se
recunoască, cu toate defectele și calitățile ei, să-i fie oglindă. Nu sunt
încercări, nici măcar timide, de a eluda tot ce se întâmplă. Nici măcar oglinzi
strâmbe, ca cea de la Național, cu „Istoria unui pian”, sau încercări de
reîntoarcere la literatura proletcultistă – ca spectacolul Teatrului Odeon cu
„Trei generații”. Acestea sunt întreținute la foc mic, călduț, de mastodonții
culturali, foști secretari de partid, neschimbați de ani de zile, convertiți
subit în manageri economici. Sunt două lumi paralele. Pe de o parte, țara este
silită să se democratizeze sub presiunea forțelor din afară, introducând legi
aspre pentru penalii din partide care nu mai găsesc ocrotire la mahării
politici. Pe de altă parte, lumea teatrului băltește în aceleași vechi
aranjamente și cutume: voi dați bani și noi promitem să nu vă supărăm cu
spectacole care să oglindească realitatea, sau care să prezinte conflictele
existente.
Mai
mult, orice piesă dulce amăruie, cu un conflict minim, scrisă cu ani în urmă și
jucată în străinătate, este tradusă și jucată imediat. Un exemplu este
spectacolul „În plină glorie” de Peter Quilter, de la Teatrul de Comedie. O
soprană de culoare, fără voce, fără acute, care cântă fals arii celebre, are un
inexplicabil succes la public, în SUA de după al Doilea Război Mondial. Iată în
câteva cuvinte subiectul firavei piese de teatru a premiatului și norocosului
autor Peter Quilter. Dar soprana este moștenitoarea unei averi fabuloase,
care-i permite să închirieze pentru o seară chiar Carnegie Hall și să aibă
admiratori care să-i întrețină iluzia că e cea mai mare cântăreață. Acestea
sunt amănunte povestite în subsidiar, pentru că o acțiune ternă, leșinată și
personaje firave însoțesc această însăilare dramatică, care are pretenția să se
joace pe o singură coardă: aceea că Florence Foster Jenkins, eroina piesei,
cântă fals. Aceasta este sursa amuzamentului: o dată, de două ori, de trei ori,
până la sfârșitul piesei, când hazul moare într-o apoteoză de falsuri, în
aplauzele nedumerite ale publicului.
Problema
e că nu mai urmează nimic care să recomande această creație drept piesă de
teatru. Există doar acest fapt: eroina principală n-are voce. Ca fapt
interesant, Florence Foster Jenkins este un personaj real, care a trăit în
perioada interbelică și a devenit celebră datorită lipsei de talent. Nefiind
descurajată de criticile permanente aduse la adresa ei, Florence a continuat să
cânte, ajungând în cele din urmă să concerteze la grandioasa sală Carnegie Hall
din New York.
Scriam
la început că autorul e un norocos. Într-adevăr, norocul lui a fost că peste
anemicul său text a dat echipa Teatrului de Comedie, în disperare de o cauză
mai bună. Cu ajutorul unei formidabile distribuții, aceasta l-a transformat
într-un spectacol cât de cât captivant, demn de aplaudat. Autorii spectacolului
(regizor, coregraf, scenograf, actori) s-au străduit să facă imposibilul: adică
să facă prezentabil un text ce se vrea de teatru, fără conflict, care se agață
cu disperare de o singură poantă. Răzvan Mazilu (în calitate de regizor și
coregraf), Gabriela Popescu (Florence Jenkins), Mihai Bisericanu (pianistul
Cosmé McMoon), George Mihăiță (amantul eroinei, St. Clair), Eugen Racoți
(Dorothy, un excelent travestit) și Andreea Samson (Maria) se străduiesc să
aducă un minimum de adevăr în această însăilare bizară, dar efortul lor onest
se pierde pe drum, într-un plictisitor ambalaj.
A
fost adusă și o solistă autentică, soprana Felicia Filip, dar rezultatul e
lovit de nulitate. Iar publicul, dacă nu e dezamăgit și nu fluieră e pentru că
are bun-simț, dar este derutat în orice caz. Între timp, a apărut și o peliculă
pe acest subiect, a cărei protagonistă e nimeni alta decât Meryl Streep. Cu
ajutorul imaginii, aceasta ne arată toată goliciunea subiectului. Dar filmul e
film și teatrul e teatru. Până să se joace o piesă despre adevărata viață a
Mariei Tănase va mai curge multă apă pe Dâmbovița, deși piesa e gata scrisă de
Denis Dinulescu. Trebuie numai ca teatrele să ia cunoștință de ea și de autorul
ei. Probabil dacă autorul ar sta pe alt meridian, alta ar fi și soarta piesei.