S-au schimbat, se spune, multe lucruri în
România din 1989 încoace. Unul pe care pot să-l certific este conţinutul
casetelor editoriale, din care lipseşte acum tirajul cărţilor, informaţie întotdeauna
prezentă înainte de revoluţie. Pentru cărţile de poezie, de exemplu, apărute în
seria Luceafărul, tirajul era de 8.000 de exemplare. Mihail Sadoveanu, Cezar
Petrescu, Liviu Rebreanu aveau tiraje de 50.000. Iar recordul înregistrat de
memorie (şi reamintit de un text publicat nu demult de Ion Simuţ) a fost numărul
incredibil de exemplare tipărite ale Castelului
lui Franz Kafka, apărut în colecţia Biblioteca pentru Toţi cu un tiraj de
117.500 în 1968.
Kafka a început să scrie Das Schloss în iunie 1922, în seara în care a ajuns la Sˇpindleruov Ml´yn, o
localitate de munte din Cehia. Semnele tuberculozei de care avea să moară doi
ani mai târziu erau deja prezente. Cartea a rămas neterminată după întoarcerea
la Praga în august şi mulţi au fost tentaţi, mai târziu, să o numească Der Schluss (Sfârşitul). Manuscrisul a
fost corectat de Max Brod şi publicat de Kurt Wolff într-o ediţie confidenţială
de 1.500 de exemplare în 1926. Am citit Castelul
în ultima săptămână din 1968. Săptămâna
de neuitat, care urma invaziei Cehoslovaciei, în care părea că suntem/am putea
fi liberi. Era o iluzie, desigur, dar una căreia i-au căzut pradă şi alţii, mai
în vârstă, trecuţi deja prin multe, ca prietenul meu Paul Goma, care a devenit
atunci membru al Partidului Comunist Român. Cu „voie de la stăpânire“, Castelul înlocuise Mitrea Cocor şi Desfăşurarea.
Devenisem, cel puţin în acele zile, asesorul K., încercând, fără succes, să înţelegem
ce se întâmplă între noi şi cei care, invizibili în fortăreaţa impenetrabilă
din vârful muntelui, ne hotărau felul în care ne trăiam vieţile. Din 1980,
Kafka nu a mai fost publicat în România.
În România tranziţiei, tirajul cărţilor a
devenit secret. Din cât am reuşit să înţeleg, majoritatea titlurilor noi apar în
1.000–4.000 de exemplare. Aşa că o carte publicată până acum într-un tiraj de
50.000, De ce este România altfel? (ediţia a II-a adăugită, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2013) conţinând un eseu al istoricului Lucian Boia, trebuie considerată un
eveniment de cea mai mare importanţă în Republica Literelor.
De ce este România altfel? Sau, faţă de cine
ori de ce este România altfel? Faţă de Occident, desigur. „Occidentalul, pe
partea lui bună, e organizat şi riguros; pe partea cealaltă, e prea rigid“
crede Boia. În schimb, „românii se organizează ca vai de lume, dar improvizează
cu talent“. În contrast cu ce se spune de mai toată lumea, istoricul insistă că
românii „nu sunt mai deştepţi decât ceilalţi (nici mai proşti), sunt mai
descurcăreţi“. De la început, aşadar, ne mutăm repede de la de ce este România altfel, la de ce sunt românii altfel. O asemenea
formulare poate duce repede la păcatul stereotipizării, mai ales pentru că Boia
ne face clar faptul că se gândeşte la românii etnici, de credinţă ortodoxă. Iar
dacă ajunge în această capcană, Boia o face cu ochii deschişi: „Românii sunt
prea puţin politic corecţi, aşa cum cere actualul model occidental, ceea ce
poate fi şi rău, dar e şi bine, după caz; într-o dezbatere intelectuală, mă
simt, într-un fel, mai bine în România“.
Diferenţa dintre români şi occidentali are,
după Boia, un număr restrâns de explicaţii. Întâi, întârzierea, politică,
instituţională şi culturală. Până „în secolul XIV, teritoriul viitoarelor ţări
române nu produce niciun fel de text, niciun document“. Doar un secol mai târziu,
„când principatele române abia apăreau pe harta Europei“, la Praga exista o
universitate, cu 500 de ani înaintea celor din România. În al doilea rând, aşezarea
la margine; la marginea Imperiului roman, mai apoi celui bizantin, a Imperiului
rus şi a celui otoman, în sfârşit la marginea Europei moderne, reprezentată de
Imperiul austro-ungar. În al treilea rând, existenţa unei elite care nu se
poate defini decât prin împrumut, trecând de la modelul slavo-bizantin (prin
filiera bulgărească) la cel turco-fanariot, şi apoi francez (de fapt belgian,
cel puţin în ce priveşte armătura constituţională a statului modern). În sfârşit,
instabilitatea politică, care „generează arbitrar şi e responsabilă de absenţa
unor proiecte de anvergură“. Ca şi acum, „statul lua mult – printr-o fiscalitate
ridicată – dar oferea puţin“.
Citindu-l pe Boia, nu se poate să nu remarcăm
la istoric viziunea unui clinician, pentru care întrebările fundamentale sunt unde e leziunea şi ce e leziunea. Dacă îl înţeleg bine pe istoric, una dintre
„leziuni“ este complexul de inferioritate. O intepretare pentru care istoricul
recurge, în fapt, la limbaj medical: „dacă ar fi să pun un diagnostic societăţii
româneşti, aceasta e prima maladie pe care aş diagnostica-o. Românii îşi
descoperă neînsemnătatea“. De aici, Boia nu poate decât să adopte (intuitiv,
cred) conceptul adlerian al superiorităţii născute din resentiment şi teamă:
„din
acest complex se naşte o construcţie orgolioasă, menită să contracareze
micimea prezentului“. Dar în
această privinţă e poate mai bine să ne întoarcem la Alfred Adler, primul om
din cercul lui Freud care a avut curajul să se rupă de acesta şi să pună
temelia psihologiei individuale, în care viaţa noastră interioară nu mai este
definită, rigid, de o teorie a traumelor. Exprimarea superiorităţii se produce,
după Adler, atunci când ştim de fapt că nu putem concura cu alţii. Rămânem,
astfel, în spatele liniei de pornire în cursă, spectatori ruşinaţi, oameni
inutili, care nu pot stabili legături armonice cu lumea în care trăiesc. E un
fel, după Adler, de a scăpa de povara unei vieţi dificile. În această construcţie
orgolioasă, cum o numeşte Boia, contează mai puţin adevărul, cât afirmarea, cu
toate mijloacele, a succesului. Aşa am ajuns să credem, ca Ovid Densusianu, că
limba latină provine din vechea Dacie. Aşa ajunge Octavian Goga să spună „Că
sunt din neam împărătesc,/ Din ţara-ndepărtată/ Că tot pământul rotogol/ Era al
lor odată“. Aşa ne spunem unul altuia că am inventat stiloul, avionul, radioul,
cibernetica, medicamente miraculoase pentru ulcer şi îmbătrânire, că ni s-au
furat premii Nobel şi că suntem pe cale să obţinem premii Nobel. Aşa ne străduim
să convingem că am descoperit celule care deţin secretul regenerării inimii, plămânilor
şi muşchilor. Şi toate acestea în loc să ne aducem aminte, cum ne cerea Titu
Maiorescu încă din 1868, că felul în care gândim despre noi contează, în
re-scrierea lui Boia, numai „în măsura în care diluează, alterează sau frânează
procesul modernizator“. 
