Asociaţia „Aşezămintele
Brâncoveneşti“, ctitorie înaltă şi splendidă, instituţie de îngrijire
spitalicească şi de cultură medicală, a fost fondată în 1837 prin testamentul
bănesei Safta Brâncoveanu. Băneasa Brâncoveanu a fost soţia banului Grigore
Brâncoveanu, prinţ moştenitor şi ultimul descendent pe linie bărbătească din
stirpea voievodului Constantin Brâncoveanu, căzut jertfă cu toată familia
dragostei sale de ţară şi de legea străbună.
În anul 1793, Grigore
Brâncoveanu Basarab s-a căsătorit cu Safta Balş, fiica unor vechi boieri
moldoveni, Theodor Balş şi Zoiţa Rosat, cea din urmă purtând şi numele monahal
de Elisabeta la Mânăstirea Văratic. Acest nume îl va purta ulterior şi fiica
sa, Safta, devenită mai apoi Brâncoveanu.
Împreună cu soţul, Safta
Brâncoveanu a trebuit să se refugieze din Bucureşti în timpul războiului
ruso-turc. Au stat în pribegie până în anul 1825, când s-au întors în Bucureşti.
Având o căsnicie fără copii, la moartea soţului său – Grigore Brâncoveanu
Basarab, în 1832, băneasa Săftica Brâncoveanu a devenit moştenitoarea unei
averi imense, lăsată prin testament de bărbatul ei. Fire energică şi
credincioasă, a reuşit să administreze bunurile materiale moştenite în folosul
şi favoarea ţării sale.
În anul 1835, Safta a
pus în lucru un proiect de zidirea unui spital cu numele „Brâncovenesc“, pe
locul de lângă biserica răposatei domniţe Bălaşa Brâncoveanu, fiica lui
Constantin Brâncoveanu. Safta Brâncoveanu s-a îngrijit de toată construcţia
spitalului cu 60 de paturi, pe care l-a dăruit pentru îngrijirea bolnavilor în
anul 1837. Ea a deschis ulterior şi un azil pentru femeile sărace din preajma
Aşezămintelor Brâncoveneşti.
Spitalul Brâncovenesc a
fost primul aşezământ medical realizat de Safta Brâncoveanu în 1837. După
edificarea sa, în a doua jumătate a secolului, fundaţia „Aşezămintele
Brâncovenilor“ a făcut însemnate eforturi pentru pregătirea personalului
medical şi pentru progresul medicinii româneşti, clădind o bibliotecă mare
aferentă Spitalului Brâncovenesc, bine documentată, abonată la toate revistele
medicale interne şi străine. De asemenea, fundaţia a editat un „Buletin Medical
al Aşezămintelor Brâncoveneşti“, pe cheltuiala spitalului şi a continuat să
susţină financiar Clinica II Chirurgicală a Facultăţii de Medicină, avându-l ca
director pe prof. Iacob Iacobovici. Fundaţia a sprijinit în colaborare cu
Facultatea de Medicină şi Institutul de Balneologie, înzestrând specialitatea
balneofizioterapiei cu instalaţii noi de hidroterapie, helioterapie şi bazine
de înot.
Amfiteatrul Spitalului
Brâncovenesc adăpostea sediile şi reuniunile periodice ale multor societăţi
ştiinţifice. Spitalul avea linia proprie de învăţământ postuniversitar al
tinerilor medici şi îşi pregătea viitoarele cadre medicale pentru a duce mai
departe activitatea instituţiei. Medicii secundari ai profesorului E. Juvara au
condus alternativ spitalul, în calitate de medici primari şi şefi de secţie.
Astfel, după profesorul I. Iacobovici, Divizia a II-a Chirurgicală a fost
condusă de dr. Epaminonda Hristidi şi ulterior de dr. Marius Teodorescu. După
încheierea activităţii lor, spitalul a fost supus unor serii de modificări, iar
reforma învăţământului din 1948 a integrat în subordinea Aşezămintelor
Brâncoveneşti şi Facultatea de Stomatologie. La Secţia şi Catedra de chirurgie
a fost adus prin concurs conf. dr. Florian Mandache, ajuns mai târziu profesor,
înainte de demolarea spitalului. Secţia de ortopedie a spitalului, creată pe
postamentul Aşezămintelor Brâncoveneşti, a fost renumită pentru activitatea
prodigioasă a acad. Rădulescu şi a prof. O. Medrea şi Dinu Antonescu.
Chiar în perioada când
funcţiona intens, cu aproape toate specialităţile de îngrijire a bolnavilor,
având în componenţa sa şi cel mai mare Institut de Balneologie, Spitalul
Brâncovenesc, devenit universitar, a fost supus celei mai odioase măsuri din
regimul comunist, fiind demolat fără să se ţină seama de valoarea sa istorică.
Spitalul Brâncovenesc era o instituţie medicală-pilot în cadrul căreia se
dezvoltaseră multe clinici, până când a fost demolat, alături de celelalte
aşezăminte brâncoveneşti, în 1984.
Amintirea domniţei Safta
este păstrată în Bucureşti. La Muzeul de istorie şi artă al capitalei se află,
recuperate din holul central al Spitalului Brâncovenesc înainte de demolarea
clădirii, două blocuri de piatră de mari dimensiuni pe care sunt dăltuite actul
de ctitorie a aşezământului şi testamentul domniţei. Acelaşi muzeu păstrează şi
placa comemorativă din 1938, de la centenaruI Aşezămintelor Brâncoveneşti,
precum şi un bust al domniţei, sculptat în marmură de Carara, operă a
artistului florentin Rafaelo Romanelli.
Chipul Saftei
Brâncoveanu se păstrează, de asemenea, în mai multe tablouri: două la Muzeul de
istorie şi artă al municipiului Bucureşti şi unul la muzeul Mănăstirii Horezu
din Vâlcea. La Văratec, vizitatorul întâlneşte chiar în faţa sa o impresionantă
statuie turnată în bronz a domniţei, comandată în 1935 de Eforia Aşezămintelor
Brâncoveneşti. Statuia evocă atât personalitatea domniţei Safta, cât şi
calitatea sa de susţinătoare a nevoilor şi credinţei neamului, în secolul
trecut. Pe un jilţ străjuit de doi lei culcaţi stă o femeie tânără – Safta,
îmbrăcată într-o rochie lungă. Pe umeri poartă o hlamidă, iar pe cap o coroană
princiară. Mâna stângă este pe piept, în dreptul inimii, iar în mâna dreaptă,
Safta poartă pergamentul unui act de danie.
Inscripţiile de pe
soclul statuii amintesc vizitatorului că sculptura a fost lucrată la
„Turnătoria Arta Română, Bucureşti“, fiind opera unuia dintre marii sculptori
români ai acestui veac, Ion Jalea, în 1935. O altă inscripţie, frontală, face
cunoscut numele acestei frumoase femei nenumite de artist: domniţa Safta
Brâncoveanu. Două plăci de bronz o reprezintă pe aceasta înmânând stareţei
Văratecului un act de danie şi, respectiv, momentul călugăririi ei.
Spitalul a activat în
regim privat până în 1921, când s-a făcut expropierea. Statul a controlat
instituţia mai ales pe timpul războiului, când Spitalul Brâncovenesc avea 500
de paturi. După război s-a restabilit autonomia, iar din 1946 spitalul a intrat
în proprietatea statului. În 1984, spitalul a fost demolat, iar Nicolae
Ceauşescu, cel care a comandat acest lucru, a spus că a fost o neînţelegere şi
nu şi-a asumat răspunderea. Pe locul spitalului demolat s-a construit un bloc.
Nimic nu mai aminteşte astăzi de existenţa acestor edificii istorice şi
binecuvântate.
