Cum să împac acest mesaj cu un altul, primit doar câteva ore mai târziu, de la un pacient cu CUD (Cannabis Use Disorder), care îmi spune, parafrazez: „Tratamentul nu funcţionează, fumez la fel de mult, poate chiar mai mult, mă cert la fel de rău, poate chiar mai rău.”? În cazul lui, efectul canabisului nu e nici pe departe terapeutic. L-a folosit recreaţional, social, după care a venit pandemia de COVID și consumul a escaladat, curând, spre abuz. I-a accentuat paranoia, anxietatea, se simte lipsit de motivaţie, are perioade de apatie și perioade de fugă de idei.

Bănuiam, acum 20 de ani, că undeva, cândva, și România se va alătura ţărilor care trebuie să dezbată mai adânc reglementarea consumului de marijuana.

Ce speram, însă, deși periodic mi se aduce aminte că-i o formă de naivitate, e că discuţia va putea beneficia de un anumit nivel. De-o maturitate, poate. Dar încă n-o avem. Iar asta face orice conversaţie – cu excepţia dialogului pur medical – mai degrabă impresionistă. În pictură, impresionismul e o tehnică fantastică de pus vopsea pe pânză, în care, de aproape, nu vezi decât urma pensulei. Dar dacă iei distanţa potrivită, deodată, iluzia optică îţi deschide un peisaj aievea, plin de viaţă. În știinţă, în schimb, impresionismul e nu doar inadecvat. Devine periculos.

Ne îndreptăm spre o perioadă în care, deja, canabisul devine cel mai frecvent consumată substanţă de uz recreaţional (SUR) la anumite categorii de vârstă. Și, la fel cum am auzit în ultimii 30 de ani, soluţia României e tușa groasă a fenomenului, incriminare, pedeapsă și intoleranţă. Fără să propună nicio soluţie de reglementare. Doar fraze traforate pe aceeași matrice culturală. Expresia unor convingeri impermeabile la argument, menite să păstreze un statu-quo incomod.

Da, avem „droguri” în școli. Iar asta e o problemă. Ce n-avem în școli (iar asta face problema cu atât mai spinoasă)? N-avem educaţie pe care copiii să o primească, privind SUR, dar și privind riscurile consumului. Nu avem strategii de prevenţie, dar și de mitigare a efectelor și complicaţiilor consumului de SUR. Prin definiţie, copilul care consumă devine „drogat” – destinul lui, obligatoriu, penal și medico-legal. Și atât.

Există o Românie care crește și care s-ar putea să ne oblige să regândim vocabularul infamiei. Pentru că e o infamie să discriminezi bolnavi în funcţie de diagnostic sau repere terapeutice.

Fiecare medic psihiatru care tratează persoane cu adicţii știe că merge pe punţi înguste. Una în care își folosește cunoștinţele să ajute problemele biologice ale pacientului. Cealaltă în care, fără să-i înţeleagă psihologia, dar și contextul cultural, s-ar putea să-l ajute degeaba sau soluţiile medicale să devină nepotrivite. Iar maximele, când ești medic, nu te-ajută cu nimic. Fără context, scapi consecinţele din mână. Iar piaţa plăcerii continuă să crească.