Adesea mă gândesc, când privesc tramvaiele, că traversăm lumea cu sau fără pantograf. Au fost scoase din uz (cel puţin în Iași) troleibuzele care circulau conectate la cablurile suspendate în aer. De multe ori le vedeam cum se opreau, șoferii coborau și, cu o prăjină mereu anexată vehiculului, se reconectau la sursă.

Și eu m-am simţit, mă simt și cu siguranţă voi mai trăi momente când îmi va cădea pantograful și voi bâdâgâi prin lume mânat de energia orizontalei. Nu-i sens fără Sens. Nu văd noima rulării atâtor și atâtor generaţii. Nu ziua cârtiţei, ci mileniile cârtiţei ar fi.

Verticala existenţei noastre

Multă lume postatoare pe reţelele sociale s-a arătat fremătătoare și lăcrămoasă în ziua funeraliilor Reginei Elisabeta a II-a. Care mai de care pozau ecranele plasmelor și căutau să fie cât mai originali în elementele pe care le surprindeau și pe care ţineau să ni le împărtășească. Foste tovarășe scânceau și încercau să-și asocieze conţinutul profilului cu evenimentul mediatic al istoriei. Din dronă se observa cât de necongruente erau postările cu unele dintre persoane.

Precum era alăturarea dintre Petru Groza și Regele Mihai în telejurnalele anilor ’40 ai secolului trecut. E bine chiar și dacă au fost străpunse în și de vreun moment. Și am convingerea profundă că există frânturi de clipă care pot lucra tainic și conduce la adevărate minuni fiinţiale.

Ceea ce patru miliarde și ceva de oameni au văzut live în ziua ultimului drum al Reginei a fost tocmai despre verticala existenţei noastre. Convoiul care ducea sicriul demonstra tocmai dimensiunea extralumească a manifestării.

Ordinea, structura și vibraţia acelor momente veneau din altă parte. Atâtor oameni li s-a dat ocazia să înţeleagă taina existenţei umane. La Saint George’s Chapel/Windsor s-a oferit o sinteză a celor mai înalte învăţături.

Simbolul, mai viu decât obiectul său

Mi-am amintit de un episod revelator care s-a petrecut în temniţele comuniste. Un gardian îl lovea năprasnic pe un deţinut. Și acesta îi spunea: „Hristos a Înviat!”. Oprind șirul de pumni, mirat și dezorientat, miliţianul întrebă: „De ce-mi spui asta?”. Și replica magnifică: „Ca atunci când vei ajunge pe lumea cealaltă să nu spui că n-ai știut!”.

Se vede în orice instituţie atmosfera și direcţia înspre care se îndreaptă, dacă liderul este absorbit de orizontală. Am citit despre sau am trăit în timpuri și tipuri de instituţii desacralizate. Mă știţi, sau veţi afla acum, că îl am ca model existenţial pe Grigore T. Popa.

Pe cât de mult a avut de-a face cu trupul, cu carnea, mușchii, creierul și măruntaiele omului și atâtor animale pe care le-a disecat și privit la microscop, pe atât a simţit nevoia să se raporteze la o altă dimensiune. „Realitatea realităţilor este spiritul.”

Asta rostea un biolog, un anatomist, un savant. Și mai spunea că este nevoie de o reîntoarcere la suflet. Asta mi s-a părut că a fost megatransmisia britanică: un semnal către lume spre o reîntoarcere Acasă. La familie, la creștinism, la tradiţie, valori, demnitate și unitate. Ore în șir am fost expuși la simboluri.

Și, dacă e să revin din nou la Popa, voi cita un fragment dintr-un text cu un titlu semnificativ: „Spiritualizarea”: „Evocarea e întotdeauna mai plină de conţinut decât atingerea directă a realităţii, fiindcă ea stârnește timpul concentrat în suflete. Simbolul e mai viu decât obiectul său, fiindcă el trezește reprezentarea individuală a oricui se servește de dânsul” (Însemnări ieșene, an. III, nr. 1, 1938, p. 17).

Citiți și: „Green Cardul” lui Putin