De la o vreme, la Teatrul de Operetă și Musical apar semnele
discrete ale unei schimbări de abordare, astfel că la început de februarie s-a
reluat un proiect început în urmă cu vreo patru ani. La Muzeul Cotroceni s-a
organizat un amplu concert, în locul unde ansamblul a susținut câteva
reprezentații de real succes. Iar dacă atunci, din motive neștiute, preconizata
microstagiune nu s-a mai concretizat, de data aceasta s-au anunțat deja
manifestări similare și pentru lunile ce vor urma, fapt lăudabil și binevenit
atât pentru interpreți, cât și pentru melomani.
La concert am remarcat că orchestra, corul și numeroși soliști
au revenit în lumina reflectoarelor, după o prea îndelungată absență, ceea ce
s-a simțit în maniera de cântat, intensitatea cu care orchestra a parcurs partiturile
fiind supradimensionată. Dirijorul Lucian Vlădescu nu a reușit să echilibreze
relația cu soliștii, aceștia apelând la microfoane pentru a nu fi „înghițiți“
de sonoritatea ansamblului. Bucuria sau, aș îndrăzni să spun, disperarea de a
cânta în fața publicului, în sfârșit, a condus la a demonstra că potențialul
vocal s-a păstrat nealterat, majoritatea soliștilor lansându-se în salbe de
coloraturi, rulade, supraacute, chiar și în secvențe în care nu se justificau,
încărcătura emoțională și decibelii punându-și amprenta asupra întregului
concert, mai bine de două ore.
Opereta românească a fost readusă în prim-plan, sub semnul lui
Ion Dacian, demers binevenit, reluând multe momente din „Lăsați-mă să cânt“.
Programul a inclus lucrări cândva nelipsite de pe afișul teatrului, îndrăgite
sau poate uitate de ascultători, așa încât s-au succedat arii și duete din acea
partitură, dar și din „Lysistrata“ de același Gherase Dendrino, dar și din
„Culegătorii de stele“, „Răspântia“, „Leonard“ sau „Soarele Londrei“ de Florin
Comișel, „Fântâna Blanduziei“ de Cornel Trăilescu, „Ana Lugojana“ de Filaret
Barbu, „Mătușa mea Faustina“ de Liviu Cavassi sau „Examene, examene“ de Marius
Țeicu, autor aflat în sală și aplaudat de interpreți și spectatori.
Corul, pregătit de Aurel
Muraru, a fost solicitat prea puțin, abia în ultima parte a programului, demnă
de remarcat fiind însă revenirea unor soliști care au avut neșansa de a fi
excluși, de mulți ani, din circuitul firesc al stagiunii curente, ceea ce sper
să fie un (alt) semn bun de normalitate. Am reascultat soprane, cândva deosebit
de apreciate, precum Ligia Dună, Eugenia Ilinca, Doina Scripcaru, Patricia sau
Mediana Vlad, precum și pe tenorul Anton Zidaru. Alte prezențe au fost
sopranele Bianca Ionescu, Daniela Vlădescu, Gabriela Daha, Gladiola
Nițulescu-Lamatic, Tina Munteanu, mezzosopranele Claudia Măru-Hanghiuc sau
Raluca Ciocă, tenorii Daniel Madia și Cristian Caraman, Valentino Tiron,
baritonii Stefan Popov, Cătălin Petrescu și Marius Mitrofan, Emil Spătaru,
bașii Orest Pîslariu-Ranghilov și Viorel Ciurdea. Fiecare a evoluat pe
coordonatele bine știute, mai toți încercând să transmită expresivitate și
farmec, lirism sau exuberanță, într-o alternare a momentelor „de linie“ cu cele
inspirate din folclor, „pete de culoare“ susținute de dansuri și costume
adecvate, excelent realizate de Gabriela Daha, Valentino Tiron, Mediana Vlad și
Cătălin Petrescu.
Tocmai pentru că a fost primul concert „adevărat“ al ansamblului
și soliștilor Operetei (pe cel „aniversar“ nu l-aș încadra în aceeași
categorie), mă feresc să comentez fiecare interpret în parte și aștept să-i
reascult într-un nou concert, în care semnele absenței îndelungate de pe scenă
să se estompeze și în care orchestra să fie mai temperată, condusă cu o
precizie care să asigure sincronizarea cu demersul solistic.
.jpg)
