Fără îndoială, portofoliul guvernamental al sănătăţii face o figură cumva aparte între ministere: responsabilităţi mari, fonduri puţine... Nu întâmplător, la conducerea Ministerului Sănătăţii s-au perindat, în perioada postdecembristă, nu mai puţin de 21 de miniştri. Fiecare cu reforma lui, căci sistemul de sănătate românesc este unul ultraetatizat, profund centralizat şi care se vrea modernizat pe principii viabile, funcţionale şi cost-eficiente. cn absenţa unui acquis comunitar în domeniu, sănătatea nu se poate reforma decât prin voinţă politică, dar aceasta nu are cum să fie suficientă. Mai este nevoie de resurse – materiale şi umane. si, mai presus de toate, de viziune, de perspectivă, de strategii pe termen mediu şi lung. La noi, a devenit un loc comun ca strategiile să nu bată mai departe de câteva luni şi să se modifice de câteva ori „din mers“. La fel cum pare deja banal ca declaraţiile de astăzi ale oficialilor să le contrazică fundamental pe cele date cu doar luni în urmă, dacă nu săptămâni...

    Demisia dlui Cseke Attila, anunţată joia trecută, deşi surprinde, se înscrie în peisajul obişnuit. Venită pe fondul subfinanţării cronice a sistemului, întărită şi reconfirmată de noua rectificare bugetară adoptată de Guvern la 3 august a.c., când Ministerului Sănătăţii nu i s-a alocat nimic în plus, demisia anunţată a demnitarului riscă să ducă şi mai mult în derivă sistemul. De ce? Pentru că seria de reforme iniţiată de dl Cseke Attila este departe de a fi fost dusă la bun sfârşit. De altfel, planul de măsuri pe care MS urmează (urma?) să le ia se întinde până la finele anului viitor, priorităţile asumate de ministru fiind eşalonate şi temporizate după importanţa atribuită fiecărei măsuri. Chiar dacă viitorul deţinător al portofoliului va urma întru totul planul deja trasat, este de la sine înţeles că lucrurile fie vor mai întârzia, fie vor fi „ajustate“ din mers.

    Cu toate că această perioadă de un an şi şapte luni s-a caracterizat printr-o comunicare deficitară, prin neimplicarea specialiştilor în politici de sănătate publică, prin adoptarea şi forţarea unor măsuri discutabile, intenţia de reformă sa văzut. Descentralizarea spitalelor (e drept, ea fusese preconizată încă din planul conceput în perioada ministeriatului dlui Eugen Nicolăescu), chiar dacă nu totală, s-a produs. (O paranteză: desfiinţarea unor spitale deja descentralizate, realizată împotriva voinţei autorităţilor locale, contrazice de facto principiul clamat, dar aceasta este o altă discuţie.) Apoi, deşi cu mare întârziere, a început evaluarea unităţilor spitaliceşti, posibil criteriu pentru plata serviciilor prestate. Este, de asemenea, de apreciat conceperea unor activităţi pe termen mai lung decât până acum – şi ne referim la programele naţionale de sănătate, dar şi la valabilitatea contractului-cadru, extinsă de ministrul demisionar la doi ani. Mai trebuie remarcate investiţiile realizate în infrastructură, anume în sistemul de urgenţă, în reabilitarea câtorva secţii ale unor spitale şi în achiziţia de echipamente moderne.

    Eventual explicabilă pentru un an de criză, situaţia financiară a sistemului nu s-a îmbunătăţit însă. Arieratele istorice, purtate şi supradimensionate de la un an la altul, dar de care părea că am fi scăpat, au reapărut, la cote foarte înalte. Poate fi văzut ca un eşec faptul că, în sistemul de la care se aşteaptă reformarea majoră, nu s-a reuşit injectarea fondurilor vitale pentru a susţine schimbarea. Amintim doar tangenţial nereuşita deblocare a posturilor, dublată de exodul medicilor tineri. La fel cum tot la capitolul eşecuri se înscriu şi încercările ministrului demisionar de a resubordona Ministerului Sănătăţii Casa Naţională de Asigurări de Sănătate. Ar fi o întreagă altă discuţie, aceea a justeţii unei asemenea măsuri...

    Rectificarea bugetară, prin care MS nu a primit nimic din ceea ce dl Cseke Attila solicitase, în vreme ce către CNAS au fost direcţionate fonduri, a declanşat demisia ocupantului fotoliului ministerial. Considerată de mulţi ca o demisie de onoare, ea nu rezolvă în vreun fel criza din sistem. Nu accelerează reformele. Nu garantează ieşirea la liman. Ba chiar aşază totul sub semnul întrebării şi îl pune pe viitorul ministru în dificultate, oricare ar fi el. Mai mult, privită prin prisma disputei mai vechi dintre ministrul demisionar şi fostul director al Regiei Autonome a Sării, demisia pare a fi una de orgoliu.

    Trăgând linie, onoare sau orgoliu, nici nu mai contează. Sănătatea pierde.