În anul V de studenţie, ea a practicat cea dintâi intervenţie neurochirurgicală de trepanaţie în vederea salvării vieţii unui băieţel aflat în comă, devenind astfel prima femeie neurochirurg din lume [1].

În urma cercetărilor iatroistorice de aprox. 30 de ani, în data de 17 septembrie 2005, în cadrul Congresului Mondial de Neurochirurgie din Maroc, s-a confirmat că dr. Sofia Ionescu este prima femeie neurochirurg din lume. Până atunci se credea că dr. Louise Eisenhardt din SUA deţine acest titlu de onoare, dar s-a dovedit că era anatomopatolog [2]. Unii britanici speculează că dr. Diana Beck este prima femeie neurochirurg din lume, dar prima intervenţie neurochirurgicală documentată efectuată de aceasta datează din anul 1952, cu amendamentul că ocupa doar funcţia de consultant în neurochirurgie, fără drepturi depline [3]. Dr. Sofia Ionescu-Ogrezeanu este indiscutabil una dintre importantele figuri ale neurochirurgiei internaţionale, eclipsând neurochirurgia românească, fiind prima femeie care s-a iniţiat în a desluși practic elemente din sfera „reginei artelor chirurgicale”, denumită și „coroana medicinei”, domeniul neurochirurgiei. Până în 1989, în România, au fost doar opt femei neurochirurg [4].

Membră a primei echipe neurochirurgicale de aur

Născută la Fălticeni, fiica lui Constantin Ogrezeanu, casier la Banca Naţională Română, și a
Mariei Ogrezeanu, casnică, își desfășoară studiile universitare în cadrul Facultăţii de Medicină din București între anii 1939-1945. Începând cu data de 15 octombrie 1943 efectuează un prim stagiu de internat în Serviciul de Neurochirurgie din Spitalul nr. 9 din București.

A intrat în prima echipă neurochirurgicală, considerată echipa de aur, alături de prof. Dr. Dimitrie Bagdasar, specializat în clinica profesorului Harvey Cushing din Boston, întemeietorul neurochirurgiei româneşti şi doctorii Constantin Arseni şi Ionel Ionescu (care i-a devenit ulterior soţ) [5]. În 1945 își susţine doctoratul în medicină și chirurgie [3]. În același an se căsătorește cu doctorul Ionel Ionescu, secundar neurochirurg, cu care va avea doi copii. În 1946 participă la concursul de secundariat, în 1954 este încadrată medic primar în cadrul Clinicii Spitalului „Dr. Gh. Marinescu”, iar în 1976 obţine gradul de medic primar neurochirurg II.

Performanţe recunoscute

Cariera sa profesională este una diversă, cu o durată de 47 de ani, în care a practicat neurochirurgie cerebrală și spinală, performând în premieră tehnici dezvoltate și atestate ulterior precum: evacuarea hematoamelor intracerebrale cu ajutorul unui trocar în 1968, intervenţie premergătoare neurochirurgiei endoscopice, cât și o tehnică originală de ventriculocisternostomie [4]. Performanţele în domeniu sunt recunoscute în publicaţii internaţionale de renume, precum „Acta chirurgica Belgica”, „Journal de chirurgie”, „Neurologia”, „Psihiatria”, „Neurochirurgia” și „Revue Roumaine d’ Endocrinologie” [6]. Numărul articolelor și al comunicărilor prezentate în ţară și în străinătate se ridică la aproximativ 120 [7]. „Așa a fost atunci când aveam pe masa de operaţie un tânăr care avea un blocaj între pungile cu lichid din creierul mare și cele din creierul mic. Deja bolnavul intra în comă. Pe apeductul lui Silvius nu venea lichid. (...) Atunci mi-a venit ideea. Citisem în literatura de specialitate despre un norvegian care imaginase o tubulatură pentru a drena lichidul. Tocmai atunci trecea pe acolo o soră cu tava cu sonde urinare sterilizate și mi-am spus că trebuie să încerc. În Occident, comunicarea se realiza cu peritoneul sau cu o venă mare. Eu am făcut un șanţ în os, am băgat tubul de la o sondă, l-am fixat sus în creierul mare și lichidul a început să curgă, iar jos l-am fixat de meninge, iar lichidul și-a reluat drumul firesc. Asta a fost minunea. Omul care urma să moară s-a făcut învăţător și a avut copii”, povestea dr. Sofia Ionescu-Ogrezeanu.

Experienţe chirurgicale unice

În anii ’70, ajunsă în Paris și Lyon, a uimit comunitatea neurochirurgicală franceză cu statutul de „femeie neurochirurg”, fiind chiar nevoită să ateste acest lucru prin semnele degenerării falangelor degetului IV din cauza utilizării pensei Gouge (pensa ciupitor de os) [8]. O experienţă unică trăită în calitate de „femeie neurochirurg” a avut loc tot în anul 1970, când şeicul Zaied Bin Sultan al Nohaian din Abu Dhabi, din cauza religiei care nu îi permitea ca un alt bărbat să îi consulte soţia, a fost nevoit să apeleze la o femeie medic. În urma a 9 nașteri până la vârsta de 26 de ani, soţia favorită a șeicului suferea de o discopatie lombară, necesitând intervenţie operatorie [9].

Răsplată pentru merite deosebite

Pentru meritele deosebite dovedite încă din anii studenţiei, Sofia Ionescu a fost răsplătită cu Semnul de Distincţie al Crucii Roșii (1943), cu insigna „Evidenţiată în Munca Medico-Sanitară (1957), cu medalia „A XX-a Aniversare a Eliberării Patriei” (1964), cu medalia „25 de ani de la Proclamarea Republicii” (1972) [6]. În anul 1996 primește Diploma de Onoare a Asociaţiei Naţionale a Femeilor cu Diplomă Universitară din România pentru merite de excepţie, Premiul „Elisa Leonida Zamfirescu” și Diploma de Onoare a Confederaţiei Naţionale a Femeilor din România. Tot în acel an devine membru al Societăţii Române de Istoria Medicinei, iar în 29 martie 1997, Membru Emerit al Academiei de Știinţe Medicale. I s-au decernat Diploma de Onoare a ANFDUR, Premiul „Inginer Elisa Leonida Zamfirescu”, Diploma de Onoare pentru merite deosebite în promovarea știinţei și tehnicii în România, Diploma de Onoare a Societăţii de Istoria Medicinei, Diploma de Cetăţean de Onoare al Municipiului Fălticeni și Medalia de Onoare a aceluiași municipiu, culminând cu acordarea celei mai înalte distincţii din România, Steaua Republicii, în grad de cavaler, pe care a primit-o la începutul lunii martie 2008 [6].

Pensionare pe caz de boală

În 1990, în urma unei operaţii de cataractă suferită la ochiul stâng, ilustra Doamnă a știinţelor medicale se pensionează. Și-a continuat activitatea știinţifică în calitate de membru emerit al Academiei de Știinţe Medicale în 1997 (12 aprilie), în 2002 (29 august), fiindu-i echivalat titlul de Cercetător Știinţific Principal Grad I cu cel de Profesor. Tot în 2002, la Seminarul Internaţional de Neurochirurgie din 22-23 noiembrie desfăşurat la Facultatea de Medicină din București cu tema „Actualităţi în traumatismele vertebro-medulare”, a fost considerată un „deschizător de drumuri în traumatologia vertebro-medulară”.

În ultimii ani de viaţă, aproape uitată și în asprele condiţii ale unei pensii modeste, nu s-a bucurat de o binemeritată recunoștinţă din partea societăţii și a obștii medicale. Dosarul întocmit, la iniţiativa unor personalităţi oneste și a Asociaţiei Medicilor Pensionari din România, pentru a i se acorda titlul de „Doctor Honoris Causa” n-a putut trece de barierele birocratice ale Colegiului Medicilor București, unde a „zăcut” vreme de un an, timp în care a survenit, la data de 21 martie 2008 și stingerea din viaţă a ilustrei Doamne a știinţelor medicale, la venerabila vârstă de 88 de ani, fiind înmormântată la Cimitirul „Bellu”. [2]