În martie, la Sala Palatului, avec sa guitare magique pe post de
translator dintre suflete (de parcă acestea ar avea nevoie să li se spună cum
trebuie să vibreze de exuberanţă sau să se frângă într-un adânc de lacrimă), a
sosit Enrico Macias. Într-o revărsare
de acorduri franco-arabo-hispano-juive, cântăreţul ne-a botezat în armonie, ducându-ne
prin timp înapoi, spre cei care vom fi fost când robi, când regi, când fir de
iarbă, când tăcere, când dor… Dar dor încă rămânem, cât timp ne-om aminti de la femme de mon ami, de un Paris în care
ne va fi surâs odată un chip frumos ca o promisiune de fericire, de o plecare
din ţara pe care n-o poţi lua pe tălpile pantofilor câtă vreme îţi stăruie în
amintire doi ochi de ape tremurate de la
pluie de l’adieu, de nişte enfants de
tous pays, în fragilitatea cărora stă chiar tăria şi puritatea lumii, de nişte
fete frumoase – honneur de leur famille.
Mica orchestră formată din şapte instrumentişti,
internaţională şi ea precum graiurile în care a cântat Macias, este o mare
familie în care fiecare membru îşi ştie perfect rolul şi locul în rotundul
partiturii. Într-un moment de respiro, într-un gest de eleganţă firească,
solistul, mare senior, ni l-a prezentat
pe fiecare în parte, fiecare „prezentându-se“ la rându-i cu un eşantion de
virtuozitate interpretativă, în aplauzele publicului.
Fără costume cu sclipici, fără scenă invadată
cu fuioare de fum, fără zgomot de tobe, fără niciun fel de stridenţe, recitalul
a fost cu siguranţă un fel de cărare a întoarcerii în noi, în sală publicul
fiind preponderent ajuns la vârsta întomnărilor. Despre cei tineri şi foarte
tineri – numai de bine. Lumina din ochii lor avea ceva din cadrul revelaţiei că
muzica nu prea ştie să îmbătrânească, dar că prin ea sufletul se înţelepteşte. Şi-apoi,
refrenul acela ca o bună vestire: Tu n’es
pas seul au monde – nu eşti singur pe lume.
Mesager al prieteniei, cântul lui Enrico
Macias se adresează sufletului omenesc, iar acesta are, spre a-l înţelege, des raisons que la raison ne connait pas. Trebuia
să vezi chipul „înflorit“ în zâmbet al publicului, bărbaţii cu părul cenuşiu,
la fel de robiţi de farmec precum frumoasele de mai ieri pentru care l’amour ne peut pas mentir, tânărul tată
care i-a întins artistului un buchet de flori, cu copilul din braţe cu tot,
trebuia să te laşi purtat de mareea aceea cântător-legănătoare din sală,
departe, când prin Andaluzia, când prin Ierusalim, când prin Algeria cu al său soleil, cu ale sale maisons blanches, cu marea, prin Parisul în a cărui lumină se vor
fi topit de veacuri fluturi atraşi de miraj, întreţinând, cu arderea lor chiar,
strălucirea Oraşului-Lumină. Nu-i şi Macias un fluture cu aripi de soare în cântecul
lumii?
Dar
noi, spectatori de o seară, nu refacem, oare, l’espace d’une chanson, chipul lumii din singurul paradis care ne ştie,
când, iată, Macias ne spune (şi noi îl credem): je suis partout ou les gens ont besoin de parler à quelqu’ un!
Da,
se abat şi pe la noi de-o vreme păsările Paradisului. Puţin mai obosite de prea
lungul zbor prin lume, dar înnobilate de autentică valoare şi deopotrivă de
sufletul nostru nealterat de „vecinica trecere“, când doar învelişul care ne
este trup pare să ne trădeze… Dar nu! Cât timp glasul nostru se va contopi în
taina unui cânt – on n’est pas seul au
monde.
