Preşedintele Băncii Mondiale, dr. Jim Yong Kim, a vorbit, la sfârşitul
lunii trecute, la Universitatea Georgetown, despre lecţiile desprinse din
epidemia de Ebola şi despre cât de pregătiţi suntem – într-un plural curajos –
pentru un răspuns cu adevărat global în faţa unei pandemii. Discursul
persistent despre actuala epidemie, încă nedepăşită, a fost alimentat până acum
nu doar de amploarea numărului deceselor, ci şi de lentoarea răspunsului
instituţional. Din decembrie 2013 şi până la începutul lui august 2014 nicio
organizaţie globală nu a răspuns. La 4 august, Banca Mondială a promis un fond
de urgenţă de 200 milioane de dolari şi, la 8 august, Organizaţia mondială a
sănătăţii a declarat epidemia o urgenţă de sănătate publică. Din acel punct,
lucrurile au început să se mişte.
Multe dintre aceste lecţii s-au mai văzut, cu subiect şi predicat, în
împrejurări aproape identice. În mai 2011, dr. Margaret Chan, directorul
general OMS, supunea spre aprobare în cadrul World Health Assembly un raport
care evalua eficienţa răspunsului instituţional global la pandemia de gripă
H1N1 din 2009–2010. Raportul a avut trei concluzii: prima se referea la măsura
aproximativă în care International Health Regulations (2005) fuseseră puse în
aplicare în timpul pandemiei; cea de-a doua aprecia drept corespunzător
răspunsul intern al OMS pe durata pandemiei; a treia sublinia că „Planeta este
nepregătită să facă faţă unei pandemii severe de gripă sau oricărei urgenţe de
sănătate publică globale şi susţinute“. Cele două recomandări aferente acestei
concluzii includeau constituirea unui fond de urgenţă de cel puţin 100 de
milioane de dolari, care să poată fi deblocat imediat în caz de necesitate, şi
constituirea unei rezerve globale de personal medical de urgenţă, atrăgând
atenţia că OMS de una singură este incapabilă să mobilizeze suficient personal
în orizontul de timp relevant pentru o asemenea urgenţă. Raportul a fost
adoptat atunci cu indicaţia ca progresul privind implementarea recomandărilor
să fie evaluat în cadrul adunării din 2013. Evaluarea de parcurs din 2013 s-a
şi petrecut, notând workshopuri, traininguri şi întărirea reţelelor regionale
pentru coordonarea capacităţii de răspuns. Despre eficienţa lor se poate
discuta, însă la modul condiţional-optativ. Cât despre fondul de rezervă, se
prevedea includerea sa în exerciţiul bugetar 2014–2015 al organizaţiei. Prea
puţin şi prea târziu. Niciuna dintre cele două rezerve, de oameni şi bani, nu
s-au constituit concret până atunci, cu efecte clare. Astăzi, OMS trebuie să
îşi conducă reforma internă în lumina reflectoarelor, după ani întregi în care
reforma se pregătea lent şi discret. Fondurile de urgenţă promise începând cu
august 2014 – de altfel, într-o mobilizare admirabilă şi fără precedent – au
ajuns prea târziu pe teren din motive operaţionale. În altă ordine de idei,
ideea fondului de urgenţă a revenit sub forma Global Pandemic Emergency
Facility şi este, de data aceasta, mai vizibilă, fiind vehiculată de
preşedintele Băncii în multiple contexte: de la întâlnirile anuale ale Fondului
Monetar Internaţional (octombrie 2014) şi summit-ul G20 din Brisbane (noiembrie
2014) până la Forumul Economic Mondial de la Davos (ianuarie 2015). Dacă World
Health Assembly a fost în 2011 o scenă prea mică pentru o asemenea idee, în
2015 nu se va mai putea spune că oricine avea capacitatea de a interveni nu a
auzit.
În
sens mai larg, realitatea cu care ne confruntăm este că lecţiile care se
prezintă ocazie după ocazie sunt rareori puse în practică pentru că motivează
insuficient pentru a determina o acţiune în prezent. Ultima parte a expunerii
de la Georgetown University a lui Jim Yong Kim a atins importanţa modelelor
mentale în interiorul cărora acţionăm în mod curent, care ne blochează
dezvoltarea în faţa dovezilor incontestabile pe care tot noi le producem. Una
dintre cele mai acute limite este percepţia asupra timpului: viitorul este prea
îndepărtat şi incert pentru ca o ameninţare, oricât de sumbră, să fie percepută
ca reală; şi prezentul devine prea repede trecut. Percepţia asupra timpului
influenţează direct, la rândul său, atitudinea asupra riscului. Aceste
realităţi sunt observabile în decizii luate la toate nivelurile, de la cele
profund individuale până la cele fundamental colective. HIV/SIDA este un
exemplu fertil. În ceea ce priveşte deciziile individuale, problema
tratamentului cazurilor de HIV nu se mai pune decât în termeni de cost de mai
bine de zece ani. Costul unui an de tratament cu antiretrovirale a scăzut de la
zece mii de dolari pe an (în anii 2000) la sub două sute în prezent. În ţările
cu prevalenţă de peste 15% în rândul populaţiei generale, în schimb, controlul
transmiterii este esenţial, iar transmiterea se reduce în mare măsură la
decizii individuale privind comportamentul sexual. Cercetările actuale în
sănătatea publică capacitează microeconomişti, antropologi şi psihologi pentru
a identifica şi măsura ce îi face pe oameni să aleagă aşa cum aleg şi pentru a
crea un set de stimulente care să producă un răspuns – cum să fie prezentate
metodele contraceptive, cum să se disemineze informaţia, cum poate fi
încurajată testarea în cuplu. În ceea ce priveşte deciziile la nivel colectiv,
creşterea ireversibilă a profilului bolilor netransmisibile i-a făcut pe
specialiştii în sănătate publică să îşi aducă aminte de începutul lent şi puţin
coordonat cu care au avansat eforturile de combatere a HIV/SIDA până la finalul
anului 1990, urmat de angajamentul substanţial al Statelor Unite prin programul
PEPFAR, care a redesenat întregul peisaj în mai puţin de zece ani. Există un
acord larg că greşelile din perioada de început a luptei cu HIV/SIDA nu mai
trebuie repetate, dar acordul nu reprezintă o garanţie. Fumatul, alcoolismul,
gazele cu efect de seră – într-o enumerare succintă – aşteaptă şi ele la rând.
Cei
care se ocupă cu schimbarea a ceea ce numim în mod curent „mentalitate“ –
individuală, organizaţională – pentru a construi lumea aceea sigură şi
sustenabilă pe care o concepem, dar care se îndepărtează periodic, au deja mult
de lucru pe toate meleagurile. Primesc ajutor de la oricine, numai să fie azi.
