Bazele medicinii infertilității au fost puse la
Universitatea Johns Hopkins din Baltimore (Maryland), în anul 1939, prin munca de
pionierat a cuplului Georgeanna Seegar Jones, specializată în endocrinologia ginecologică,
și Howard W. Jones, începătorul chirurgiei corectoare și reconstructive a tractului
genital feminin. După hormoni, medicamente și operații, progresele în domeniu au
fost fertilizarea in vitro, însămânțarea artificială și conservarea prin
înghețare a lichidului seminal, la început, iar apoi a ovulelor. Astfel s-a deschis
o nouă cale – cuplurile infertile au putut avea copii.
Fără a fi o certitudine, numărul copiilor născuți în SUA prin fertilizare
cu spermă donată este de 30.000– 60.000 pe an, însă cum nu există niciun fel de
reglementare a specialității medicale de fertilitate, iar instituțiile medicale
și firmele care recoltează și furnizează celulele germinale nu au obligația de a
raporta activitatea lor, adevăratul număr al copiilor cu un părinte străin de familie
nu este cunoscut. Donatorii sunt de două feluri: cei anonimi, a căror identitate
este știută numai de firma colectoare, și cei cunoscuți. Cei din urmă sunt fie membri
de familie, fie donatori care au acceptat ca descendenții lor să aibă dreptul de
a afla adevărul după ce depășesc vârsta de 18 ani.
Într-o primă fază a procreării cu lichid seminal străin, convenția
generală a fost păstrarea secretă a identității tatălui, însă mai multe țări, între
care Marea Britanie, Norvegia, Suedia și Australia, au introdus desecretizarea generală.
În Statele Unite, unde majoritatea celor implicați încă aleg opțiunea anonimatului,
consensul a fost încălcat de Wendy Kremer, care – în anul 2000 – nu numai că s-a
zbătut să obțină informațiile dorite de fiul său Ryan, dar a inițiat crearea unui
registru al celor înrudiți prin donare de celule germinale (Donor Sibling Registry).
În prezent, numărul celor înregistrați în datele acestui registru a trecut de 100.000,
ei având posibilitatea de a afla cine este părintele lor și de a îi cunoaște pe
frații lor vitregi, oriunde s-ar afla.
Ziarele publică periodic articole de senzație despre donatori de
spermă care au contribuit la nașterea unui număr record de copii. Noua subgrupă
de populație, a celor înrudiți prin donarea de lichid seminal sau ovule, a căpătat
și un nume prin care sunt identificați membri ei: diblings, termen format
din combinația cuvintele donor și siblings (rude). După abordarea
cu succes a infertilității cuplurilor în care sterilitatea se datora soțului, a
urmat procrearea prin folosirea de ovule donate, și de aici au apărut diblingscu aceeași mamă biologică, cunoscută familiei sau menținută în anonimat.
Mișcarea de identificare a părinților biologici și a rudelor genetice
a luat amploare, iar cei interesați folosesc astăzi datele din DSR, informațiile
de la centrele medicale și de la alte familii, dar și un nou instrument – rezultatele
determinării genetice, larg accesibile astăzi prin numeroase firme precum 23andMe,
Family Tree DNA, GeneDx, AncestrybyDNA etc. Pe lângă descendenții care-și caută
identitatea parentală, donatorii femei și bărbați au fost și ei stimulați să afle
cine sunt și unde trăiesc cei la a căror naștere au contribuit. Întâlniri individuale
și de grup, încărcate de emoții, au loc periodic și interesul generat de ele contribuie
la erodarea ideii de secretizare. Pe lângă faptul că găsesc anacronică și
nepotrivită camuflarea identității părinților donatori, criticii acesteia aduc și
argumente majore, legate de securitatea procedurilor. În Marea Britanie, raportul
Warnock a introdus noi reguli de comercializare a spermei și ovulelor umane și a
stabilit că este nevoie de o limitare a numărului de însămânțări făcute cu material
de la același donor. S-a dovedit că dincolo de un anumit număr de folosiri a lichidului
seminal de la același donator, riscul unor malformații genetice crește, și de aceea
în Marea Britanie limita a fost stabilită la maximum zece fertilizări pentru un
donator. În Statele Unite se fac auzite vocile celor care doresc reforme în acest
domeniu medical. Ei vor ca toate instituțiile medicale și toate centrele de recoltare
și comercializare a spermei și ovulelor să fie controlate după criterii unice, toți
donatorii să fie testați conform unor protocoale medicale riguroase și uniforme,
vor să introducă testarea genetică a donatorilor, care nu este obligatorie în prezent,
și vor să se stabilească limita de 10–20 de copii pentru un donator.
În afara riscurilor medicale și genetice, fertilizarea prin material
germinativ donat mai implică și anumite riscuri psihologice pentru descendenți.
Descoperirea tardivă că un dibling și-a orientat afecțiunea față de un tată
social, fiindcă nu i s-a permis să afle cum a venit pe lume, a dus la tulburări
afective și la probleme de viață familială. Tot traumatice sunt și dezvăluirea întârziată
că pentru procrearea copilului s-a folosit un aranjament, care a avut la bază motivații
pecuniare, și că părintele genetic a fost și, uneori, rămâne pentru totdeauna necunoscut.
Între descendenții fertilizării artificiale, psihologii au identificat complexul
de a fi un „produs biologic nenatural“ sau acela de a se considera un „individ
compus în laborator“. Aceștia au de două ori mai multe șanse de a avea probleme
legale în adolescență, de două ori mai multe șanse de a folosi droguri ilegale și
de o dată și jumătate mai multe șanse de a suferi de afecțiuni mintale.
În general, componenta psihologică a copiilor rezultați din fertilizare
cu material genetic străin seamănă cu cea a copiilor adoptați. Sindroame similare
au fost descrise și la cei care au avut transplante de organe, mai ales transplante
cardiace. Umbra părintelui necunoscut nu dispare ușor din mintea copiilor care tânjesc
să afle mai multe și să se apropie de părinții și de rudele lor genetice. De asemenea,
prezența organului străin încorporat, chiar dacă a adus o prelungire a existenței,
este însoțită de neliniștea neîncrezătoare a ieșirii din tiparul viețuitorului obișnuit.
