Acasă
Stigmatizare
Prof. dr. Peter MANU
miercuri, 31 iulie 2013
Faptele reprobabile fac tot mai mult obiectul emisiunilor de ştiri – şi nu doar în România. Sunt însă situaţii în care făptuitorii au un istoric medical cu internări şi diagnostice psihiatrice. În aceste cazuri, mass-media generaliste au tendinţa de a accentua latura medicală a cazului, emiţând totodată şi „verdicte“ asupra discernământului celor în cauză. Stigmatizarea pacienţilor psihiatrici nu este specifică României, dar ce ar putea face ţara noastră pentru a combate astfel de atitudini? (Dr. A. M.)
Cunoaşteţi, desigur, tablourile reproduse alăturat.
Primul este Arestarea lui Christos,
opera din 1602 a lui Michelangelo Merisi da Caravaggio, acum la National
Gallery of Ireland din Dublin. Al doilea este Cina cea de taină, parte din seria despre viaţa Mântuitorului
pictată de Carl Bloch între 1868 şi 1879 pentru Capela Regală de la Palatul
Frederiksborg din Hillerod, Danemarca. Cronologic, prima scenă îi urmează celei
de-a doua la distanţă de câteva ore. Sărutul lui Iuda îl identifică pe Isus
soldaţilor romani. În mai puţin de o zi, amândoi vor muri: Iisus pe cruce, Iuda
de propria mână. În Cina cea de taină,
Iuda se desprinde de Iisus şi de grupul discipolilor şi iese din scenă pentru a
plănui trădarea.
Să ne
apropiem. Isus ne este arătat, de Caravaggio şi Bloch, în acelaşi fel: senin,
pentru că ştie de unde vine şi unde se duce. Are părul castaniu, lung, despărţit
la mijloc. La Iuda însă, reprezentările sunt diferite. În tabloul lui
Caravaggio, Iuda poate părea fratele mai mare al lui Iisus, 
îmbrăţişându-l
înainte de o despărţire; par din aceeaşi familie, cu părul şi barba de aceeaşi
culoare. La Bloch, Iuda e departe de Iisus. Şi e singurul bărbat din imagine
care are părul roşu. De un roşu intens, ca să nu existe niciun dubiu că Iuda
este celălalt. Şi că celălalt, în ce îi priveşte pe cei care
sunt lângă Iisus, este evreul. Iar
faptul că toţi cei din tablou sunt evrei care sărbătoresc, ca în fiecare an, Ieşirea,
e trecut repede cu vederea.
îmbrăţişându-l
înainte de o despărţire; par din aceeaşi familie, cu părul şi barba de aceeaşi
culoare. La Bloch, Iuda e departe de Iisus. Şi e singurul bărbat din imagine
care are părul roşu. De un roşu intens, ca să nu existe niciun dubiu că Iuda
este celălalt. Şi că celălalt, în ce îi priveşte pe cei care
sunt lângă Iisus, este evreul. Iar
faptul că toţi cei din tablou sunt evrei care sărbătoresc, ca în fiecare an, Ieşirea,
e trecut repede cu vederea. Părul roşu al lui Iuda din tabloul lui Carl
Bloch reprezintă stigmatizarea evreilor din Europa în secolul asimilării. De-a
lungul timpului, alţii au fost stigmatizaţi pentru credinţele lor religioase,
culoarea pielii, accent, caracteristici anatomice sau fiziologice. Cuvintele
care stigmatizează indică faptul că valoarea socială a acestor oameni este mai
mică decât a grupului care-i numeşte în acest fel. Se creează astfel un
stereotip negativ, menit să oblitereze frica
de celălalt, care este, de fapt, explicaţia stigmatizărilor.
Mă
veţi întreba, poate, care e legătura dintre părul roşu al lui Iuda şi
stigmatizarea bolnavilor psihiatrici. Răspunsul trebuie căutat în diferenţa
dintre epocile în care au pictat Caravaggio şi Bloch. În Italia secolului XVII,
evreii erau în ghetou; ştiuţi, dar nevăzuţi şi „la locul lor“. În secolul XIX,
în Europa Centrală şi de Vest, evreii capătă dreptul de a părăsi ghetoul şi
intră în competiţie cu populaţia majoritară. Nu mai sunt invizibili, au venit
„printre noi“, dar sunt diferiţi de „noi“. Aşa că îi privim cu frică şi dispreţ.
Ne ţinem cât mai departe de ei şi ne bucurăm când pleacă dintre noi. Absolut la
fel este relaţia corpului social astăzi cu bolnavii psihiatrici gravi, mai ales
cei cu schizofrenie
şi alte sindroame psihotice, ghetoizaţi în spitale imunde,
în România, până în anii ’80. Prinsă în iureşul dezinstituţionalizării, România
post-Târgovişte a „eliberat“ o parte dintre aceşti bolnavi, care, iată, sunt
„printre noi“. Nu-i înţelegem şi ne sperie.
şi alte sindroame psihotice, ghetoizaţi în spitale imunde,
în România, până în anii ’80. Prinsă în iureşul dezinstituţionalizării, România
post-Târgovişte a „eliberat“ o parte dintre aceşti bolnavi, care, iată, sunt
„printre noi“. Nu-i înţelegem şi ne sperie. „L’enfer, c’est les autres“ spune
Garcin, laşul, în Huis Clos. Îmi pare
rău că trebuie să o spun, dar stigmatizarea pacienţilor psihiatrici va continua
atâta vreme cât în România va fi mai mult întuneric decât lumină şi mai multă
frică decât curaj.
