Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă

Și profesorii suferă

Viața Medicală
Dr. Vlad STROESCU vineri, 9 iunie 2017
     Nu știu să existe o atenție oarecare îndreptată asupra sănătății mintale a cadrelor didactice din România. Cine să o facă, de altfel? Psihiatria, încă retrasă în fortăreața ei simbolică și atât de timidă când vine vorba de implicarea în problemele covârșitoare ale relației societății cu suferința psihică? Reprezentanții „sănătății publice”, copleșiți de colecții interminabile de norme rigide și depășite și care de abia fac față, de exemplu, dezbaterii schizoide despre vaccinare? Federațiile sindicale? De ce nu, din moment ce acolo ar trebui să fie bastionul suprem al intereselor intime ale profesoratului de la noi. În Marea Britanie, de exemplu, sindicatul național al profesorilor (NASUWT) e cel care a condus un asemenea studiu, unul dintre primele de acest gen, în primăvara anului trecut. Cifrele erau impresionante: 86% din respondenți aveau insomnii, 79% raportau anxietate legată de serviciu, 22% își crescuseră consumul de alcool de-a lungul carierei, 14% au apelat la servicii de consiliere, 7% luau și tratament, 5% au fost spitalizați, iar 2% au avut comportament autovătămător (cum este tentativa de suicid). Cu un an înainte, un sondaj efectuat de Centrul național de statistici educaționale din SUA, care urmărea de fapt mobilitatea și turnover-ul locurilor de muncă din învățământ, constata că 78% din cadrele didactice raportau „niveluri copleșitoare de stres la muncă”, 17% renunțând la serviciu în primii cinci ani din acest motiv. Un sondaj efectuat de un expert independent scoțian, din februarie 2017, releva că 45% din cadrele didactice își consideră starea de sănătate psihică „slabă” sau „foarte slabă” și 15% primesc medicație pentru a gestiona stresul ocupațional.
     E o situație previzibilă când vorbim de oameni care răspund de sarcina enormă și uneori ingrată a formării și protejării copiilor, într-o eră în care societatea și rolul fundamental, arhetipal, al „învățătorului” se află în plină transformare. E o situație similară cu drama prin care trece medicina, deși probabil mai gravă, având în vedere nivelul de trai mai slab al cadrelor didactice, față de cele medicale. Responsabilitatea, presiunea părinților, nevoia de țapi ispășitori, neputința în fața nedreptății sociale, situația financiară și, uneori, siguranța fizică precară la locul de muncă fac din vocația didactică o profesie cu risc psihologic.
     Să fie situația mai benignă în România? Ultimul raport al Comisiei Europene despre profesori și șefi de școală (2014), care încerca o sinteză poate prea vastă și prea puțin detaliată a stării învățământului în UE, plasa România pe ultimul loc la numărul de profesori de matematică și științe relativ la numărul de elevi, precum și în ultimul eșalon la salarizare, nu numai în valoare absolută, ci relativ la produsul intern brut. E un raport ce conține și alte lucruri care trebuie să ne intereseze: de exemplu, copiii din România și Bulgaria au cel mai mare risc de sărăcie și precaritate socială din Europa (unul din doi), România este pe penultimul loc la procentul de familii biparentale cu copii sub 6 ani (57%), adică aproape jumătate din familiile cu copii mici sunt monoparentale, date care reflectă sarcina de dificultate extraeducațională cu care personalul didactic trebuie să se confrunte. În ce privește numărul mediu de elevi dintr-o clasă, datele furnizate de Institutul de Științe ale Educației și preluate de Eurostat (16 copii la grădiniță și 19 la școala primară) mi se par surprinzător (ca să nu zic suspect) de bune. Nu am întâlnit, printre părinții cu care stau de vorbă, cazuri de clase atât de rarefiate. În cazul copiilor mei, deși locuim în centrul Capitalei, numerele sunt aproape duble.
     Putem să ne gândim cu ușurință la o serie de detalii care nu sunt cuantificate statistic, dar care fac din relația părinte–copil–cadru didactic, fundamentală în societate, una foarte complicată. Vorbim de oameni care preiau o parte din potențialul de atașament al copilului de la o vârstă fragedă, care trebuie să urmărească toți pașii acestuia de evoluție și integrare socială, martori activi la marea criză a adolescenței, cu ritualurile ei de trecere. Dar cred că datele de mai sus sunt suficiente ca să putem presupune, cu un grad rezonabil de siguranță, că, și la noi, cadrele didactice au un risc crescut de probleme de suferință psihică, cuplat cu o absență totală a unei susțineri speciale, dincolo de sumara evaluare psihologică periodică.
     De ce trebuie să fie „specială” această susținere, de ce nu poate ea să se confunde cu standardul populațional de îngrijire psihică? Pentru că acesta din urmă atrage după sine diagnostice, etichetări și eroarea fundamentală de atribuire: iluzia că profesorii afectați au o boală interioară, endogenă, care nu are nimic de-a face cu suferința de la muncă. De aici la încercarea de a-l elimina pe cel afectat din sistem e doar un pas: ce ați face, ca părinți, dacă ați afla că învățătoarea copilului dumneavoastră are un diagnostic psihiatric? În învățământ, mai mult decât în medicină, cei din afară (părinții) contribuie la stigmatul asociat suferinței psihice. Nu că îngrijirea psihiatrică ar fi de evitat, din contră, ea e adesea necesară, dar, dacă nu este cuplată cu un sistem de sprijin la locul de muncă, riscă să eșueze dramatic. Singurul element existent deocamdată al unui astfel de sistem e consilierul psihologic școlar, care însă se ocupă aproape exclusiv de copii și părinți.
     Este nevoie de pași noi înainte. Primul ar trebui să constea în studii care să fundamenteze existența problemei și să evalueze amploarea ei. Să putem spune, noi, părinții, „societatea civilă”, profesorilor: știm cât sacrificați, știm că suferiți, vom fi alături de voi, așa cum și voi sunteți alături de noi. Dezalienare și destigmatizare. Ne putem imagina ce ar urma: grupuri de sprijin, dezvoltarea abilităților psihosociale etc. Dar, ca acestea să se întâmple, ar trebui să ne oprim din aruncat cu pietre în profesia didactică, care nu e altceva decât un grup de oameni pe care ne-am obișnuit să contăm așa cum contăm pe părinții noștri, dar care sunt cel puțin la fel de însingurați în tranșeele sociale contemporane precum noi înșine.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 180 de lei
• Digital – 115 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC