Fără carnetul de student, nici nu puteai să te prezinți la
examen „pe vremea noastră”. Acum nu mai este chiar așa. Aducându-mi aminte de
un mai tânăr coleg care avea note destul de bune în anul respectiv (doar trei
note de 9) și mi-a cerut părerea cu privire la o eventuală participare la
examene de mărire de notă, în toamnă, sfatul meu a fost să se prezinte și să tindă
spre „un an doar cu note de 10”. Notele erau deja bune, media era potrivită
pentru a primi bursă, dar i-am dat sfatul să încerce această experiență. Cândva
mi-a spus „Mi se părea amuzant că știați ce note am, dar după fiecare mărire mă
întrebați ce note mai am”. Și dacă tot a reușit acest lucru i-am spus să mai
facă un „experiment” – să aibă cel puțin într-un an universitar toate notele
trecute în carnet așa cum noi le aveam an de an. Episodul semnării notelor s-a
soldat și cu unele comentarii de care îmi aduc aminte, unele potrivite pentru
rubrica noastră: „La început nu am dorit, dar acum mă bucur că am făcut-o și vă
mulțumesc pentru asta. Am avut ocazia să văd reacții dintre cele mai diferite
de la «Vai ce drăguț» până la «Nu am nimic cu tine, dar cu cea cu care ai dat
examen am avut anumite discuții așa că nu vreau»”.
Am să preiau o parte dintre istorisiri: „Am mers la spital,
domnul profesor era ocupat când am ajuns, așa că i-am spus secretarei ce aș
dori și am așteptat. Imediat ce a terminat de vorbit cu un alt medic, secretara
m-a și chemat. I-am spus domnului profesor că i-am fost studentă și că aș vrea
să-mi semneze nota, mi-a zis doar «Carnetul!». I l-am dat și l-a semnat fără să
mă întrebe de grupă sau să mă caute în vreun catalog, mi-a zis doar «Succes!»”.
La alte materii profesorii au verificat notele din catalog, dar au fost și
discipline unde au crezut spusele colegului mai tânăr. În altă parte, ajungând
în biroul profesorului, domnia sa a fost chiar foarte contrariat inițial și nu
a vrut să îi semneze nota; a spus că semnează doar în catalog și a semnat deja
acolo. „În aceeași zi am vrut să obțin și semnătura pentru nota de la (...),
dar nu am reușit; dna conferențiar avea și o altă activitate importantă în
cadrul unui proiect și după încheierea activității a plecat. Dar ceea ce a fost
bine a fost că am găsit o secretară tare drăguță, care mi-a spus situația și că
șansele să ne intersectăm întâmplător sunt foarte mici așa că mi-a dat numărul
dânsei de telefon și mi-a zis să o mai sun în acea săptămână să îmi spună când
să revin. Zis și făcut. După două zile mi-a spus când este momentul potrivit.
Am venit în dimineața următoare și doamna conferențiar, tare amabilă, mi-a luat
carnetul, l-a semnat și a spus «mai rar student cu așa note; succes mai departe»”.
Exemplul următor este puțin diferit. Este vorba de o disciplină
la care mai tânărul coleg credea că va putea obține semnătura foarte ușor, mai
ales că era în stagiu chiar la instituția medicală respectivă. „Asistenta mea
de grupă mi-a spus cine a semnat notele în catalog și că era o persoană
diferită de persoana care pusese notele la examen. Am mers pe secție, erau la
contravizită, m-am întâlnit cu o domnișoară doctor care fusese asistentă la
altă grupă, i-am expus situația și am întrebat-o cum ar fi mai bine să fac.
Mi-a zis că dna profesor nu prea stă pe loc și cel mai bine ar fi să o abordez
după contravizită, când termină. Am așteptat-o, cu carnetul în buzunar. A ieșit
dar nu am apucat decât să-i spun că am fost studentă acolo că mi-a spus pe un
ton relativ ridicat «foarte bine vino altă dată» și a plecat mai departe. Am
revenit a doua zi tot după vizită, i-am spus cine sunt, ce doresc și
instinctiv, fără să-mi dau seama, am pus mâna pe carnetul de note din buzunar.
Când a auzit că ar trebui să semneze s-a enervat și a început să țipe la mine
că unde mă cred să o abordez pe holuri cu carnetul în mână (nu i-am mai zis că
așa fusesem sfătuită). Atunci am rugat-o să îmi spună cum să procedez. A
continuat să vorbească răstit și să-mi spună că nota trebuie verificată și că
atunci când am făcut eu stagiul altcineva îndruma seria și acela ar trebui să
semneze. I-am spus că aceasta nu mai este posibil (iar dânsa știa foarte bine
acest lucru). Replica a fost «Discuția s-a încheiat!» și a plecat mai departe
pe hol, unde s-a întâlnit cu o altă colegă și i-a zis destul de tare de am
auzit de la câțiva metri «Auzi și tu la asta, a venit să-i semnez eu nota». Am
mers din nou la dânsa și i-am spus că doresc să îmi semneze nota, s-a mai
calmat și mi-a zis din nou «Vino mâine». Nu mi s-a părut foarte frumoasă
această reacție a dumneaei, mai ales că erau și pacienți de față și amândouă
eram în halat iar pacienții puteau observa cum se ceartă personalul medical...
Am mers din nou a doua zi și parcă era cu totul altă persoană. Mi-a spus «te-am
căutat în catalog, nota 10 este corectă, dar altcineva a semnat nota către
secretariat, așa că tot acea persoană trebuie să semneze și acum». M-a condus
la secretariat, iar doamnele de acolo mi-au zis unde să caut persoana corespunzătoare.
Nu am reușit în acea zi să o găsesc așa că am mers din nou în dimineața
următoare. Am așteptat pentru că era la o ședință la facultate. Când s-a
întors, un coleg rezident m-a condus și i-a spus că sunt studentă. A fost tare
deschis și m-a întrebat ce doresc (știu că mi-ați zis că dacă vreau pot folosi
numele dvs.; am ales să nu îl folosesc pentru că am vrut să văd cum se descurcă
un student fără niciun ajutor). I-am explicat situația, iar răspunsul a fost că
dacă era orice altceva mă ajuta cu cel mai mare drag, dar în acest caz nu. I-am
spus că am nevoie de notă, a zis că e sigur că secretara de la decanat,
oricine, mă poate ajuta. I-am zis că doresc semnătura celui care a semnat nota
în catalog, dar răspunsul a rămas «nu»”.
La altă disciplină situația a fost mai colegială. După câteva
încercări, profesorul a văzut colegul mai tânăr și i-a spus „Ah, tu mă tot
căutai, mi-a zis secretara”. După ce a aflat motivul a completat cu destul de
multă mirare: „Vai ce drăguț, dar voi mai aveți așa ceva? Nu am mai văzut
carnete de student de nu mai știu când. Toți studenții aveți, sau doar tu ți-ai
luat că așa ai vrut? Gata, de acum schimb tactica, cine vrea nota, să vină la
mine cu carnetul mai întâi”. Iar la alte materii a primit ajutorul unor colegi
mai mari care lucrau în clinicile respective. Spre exemplu, pentru una dintre
note l-a căutat pe dl doctor (...) pe care îl cunoștea și din cadrul unui
proiect. L-a căutat de patru–cinci ori iar de trei–patru ori a întrebat aceeași
asistentă, care a cincea oară când l-a întrebat care este problema, i-a zis
amabil „Dă-mi carnetul!”, a mers în birou și s-a întors cu semnătura aplicată.
Istorisirea peripețiilor se încheie cam așa: „Am fost de
dimineață, dar dl profesor era într-o ședință de administrație care avea să
dureze mai mult timp; am plecat cu gândul de a mă întoarce după-amiază dar am
revenit a doua zi. Era cu niște studenți de vorbă, și m-a primit și pe mine.
Mi-a zis că nu poate semna că nu are de unde să știe ce notă am și că ar trebui
să merg să iau de la decanat cu cerere nota pe un catalog și apoi să revin la
dumnealui, dar s-ar putea totuși să nu fie nevoie. Și-a deschis laptopul, și a
căutat fix în folderul corespunzător; avea cataloagele scanate, mi-a verificat
nota și apoi a semnat. Verișoara mea este la altă facultate și are un profesor
mai organizat și implicat care mereu le scrie email-uri foarte clare cu ce
urmează să facă. Înainte de examen le-a spus în ce va consta, când vor fi
afișate notele, când vor fi contestații etc. și a încheiat: «Conform
regulamentului universitar sunt obligat să vă trec notele în carnetul de
student, prin urmare după afișarea notelor finale, cei care doriți acest lucru,
sunteți bineveniți». În regulamentul nostru eu nu am reușit să găsesc scris
dacă profesorii sunt obligați, dar acolo scria: «În carnetul de student se
înscriu toate notele obținute la examene sau la celelalte forme de verificare a
cunoștințelor (inclusiv cele nepromovate), pe care studentul este obligat să le
susțină în perioada școlarizării sale»”.
Aceste exemple de colegialitate și de mai puțină colegialitate
demonstrează cât de mult mai avem de lucru pentru a putea progresa.
