Îmi amintesc zilele
dinainte de ultimul examen la anatomie. De câteva ori am fost singură în
catedră să iau feliile de creier și să le studiez. Mă lua peste picior: „Iar ai
venit? Le știi deja! Du-te acasă!“. Apoi, cu două zile înainte de examen am
fost mai mulți studenți. Câteva colege m-au rugat să le arăt din nou toate
elementele. În acel moment, el a intrat în sală și a urmărit ce spuneam și ce
arătam. Am ridicat o secundă privirea și l-am văzut zâmbind mândru. Mai văzusem
acel zâmbet doar când îl corectasem cu un an înainte, la cadavru. Ne arătase
artera suprascapulară și artera dorsală a scapulei, dar le-a spus invers, în
mod intenționat.
Au trecut niște zile
pline de lacrimi, dezamăgire, nedreptate. Noi, o parte din studenții la
medicină din București, am pierdut un prieten, un profesor, un suflet dedicat
nouă. S-a stins primul om din facultate care m-a văzut dincolo de aparențe. Un
om căruia îi voi fi recunoscătoare mereu pentru lecțiile de viață pe care mi
le-a dat. Cel care mi-a dat curajul să spun lucrurilor pe nume, care m-a
îndemnat să îmi fac vocea auzită.
Asistentul de la
anatomie* purta un halat pe care scria „It’s called thinking… go with it“.
Nu am să uit niciodată ceea ce m-a învățat. Mulțumită lui, am realizat și că
medicina este atât de vastă și că viața mea de student la medicină nu se
limitează doar la facultate. În urma unei discuții cu el despre cât de puține
lucruri se cunosc despre pancreas am decis că voi studia eu mai mult acest
organ. Atunci m-am hotărât că voi face
chirurgie generală. Am decis să iau în serios de la bun început practica de
vară și să îmi extind orizontul, să deschid ochii și să văd dincolo de examene
și colegi. Au urmat trei luni în care am fost aproape zi de zi la spital și
care m-au convins că am făcut alegerea corectă.
Cândva ne-a spus cu
tristețe că doar foarte puțini foști studenți își aduc aminte să vină la
sfârșitul facultății să le mulțumească asistenților din primii ani de
facultate, să facă o poză cu ei. Noi vom fi mai triști știind că asistentul
nostru de la anatomie nu mai este printre noi.
Îmi pare rău că medicina
în care el a crezut atât de mult l-a dezamăgit. Că nu cunoaște tratamente mai
bune pentru afecțiunea de care a suferit el. Că atât a fost tot ce au putut
medicii să facă. Însă șocul acestui eveniment m-a motivat, așa că astăzi pot
promite să îi onorez efortul depus pentru a mă învăța. Pot promite să devin un
medic dedicat, să fiu perseverentă, să nu las nimic să mă doboare, să fac tot
ceea ce va fi omenește posibil pentru a-mi îndeplini visul. Așa cum a făcut și
el. Pot promite să dau tot ce am mai bun în încercarea de a nu-mi dezamăgi
viitorii pacienți. Și poate cândva, într-o altă viață, într-o altă lume mai
dreaptă ne vom întâlni și va avea motive să fie din nou mândru de mine.
Știu, se cheamă „a
gândi“. Asta voi face!
*N. red.: dr. Dan State (central în foto, în halat) a murit în
februarie 2016 din cauza unei complicații a gripei.
