Deseori utilizăm cuvinte fără să le mai verificăm sensul. Așa
că, înainte de a începe, dau definiția sabotajului, conform Dex
2009: „acțiune având ca scop împiedicarea bunului mers al unei
activități, în special frânarea desfășurării normale a unui
proces de producție“. Așadar, problema principală ar fi
producția. Iată însă și o definiție mai veche, din 1929
(Șăineanu, ed. VI): „apucătură necinstită a lucrătorilor cari
intențional deteriorează materialul stăpânului lor“. Chiar așa
și este. Este vorba de o „apucătură“, una necinstită. Câte
probleme au urmat acestei apucături, în toate domeniile, inclusiv
în cel sanitar!
Când
discuți cu șeful unei unități, care este și bine intenționat,
are și pregătirea necesară și chiar dorește să obțină
rezultate bune, dar îți spune „nu lucrează nimic; îmi vine să
îi dau pe toți afară, sub unu la sută dintre oameni aș păstra“,
te cutremuri. Te cutremuri, mai ales pentru că îți pasă. Îți
pasă de sistemul în care lucrezi, îți pasă de colegi, îți pasă
de cei care ar urma să beneficieze de activitatea ta și a colegilor
(pacienți, studenți, rezidenți etc.). Te cutremuri pentru că te
întrebi din nou: ce este de făcut? Cum se pot schimba aceste
apucături?
Istoriseam
săptămâna trecută despre situațiile în care vine „schimbarea“
(nu schimbarea în bine a colegialității sau a mentalității, nu
schimbarea în bine a apucăturilor –, ci schimbarea conducerii,
postalegeri sau în alte moduri). Îmi aminteam perioade în care
foștii colegi lăsau lucrul de o parte și așteptau să vadă cine
urmează, cum urmează, ce urmează. Ridicol. De-a lungul anilor, am
înțeles stilul de organizare în sistemul „apa trece, pietrele
rămân“, comportamentul aparent onest, viteza în aprobarea
spuselor șefului „pe față“, însoțită de blocarea
activității „pe la spate“. Îmi aduc aminte o serie de ședințe
la care participam. Conducătorul unității ne transmitea anumite
sarcini și termene pentru realizare. Toată lumea nota, promitea. La
următoarea ședință se făcea bilanțul. Din câte îmi aduc
aminte, nu am ratat nicio țintă din cele trasate. Alții însă
transformau ratările în victorii. Victorii împotriva șefului.
Victorii împotriva sistemului. Victorii împotriva rezultatelor
pentru care primeau salariu. La ședința precedentă, „da“. La
ședința următoare, „nu“. Ți se făcea și milă de șef
pentru că, dacă la prima sau a doua ședință de neîmpliniri se
supăra mai puțintel, deja de la a treia se irita, și ulterior se
enerva de-a binelea. Aici însă apărea eroarea fatală. „Colegii“
mințeau de-a dreptul. Repetau promisiunile, dar și nerespectarea
acestora, și nu pățeau nimic. Toate mergeau mai departe ca și cum
nu s-ar fi întâmplat nimic (rău) – doar pernicios! „Colegii“
au rămas, șeful a fost schimbat. Așadar, cine a avut dreptate cu
privire la sistemul „apa trece, pietrele rămân“?. „Colegii“,
bineînțeles!
S-ar
putea scrie cărți întregi privind tehnica sabotajului. Dacă în
„lecțiile anilor 1945–1947“ era cel mai probabil descris în
amănunțime cum să strici, cum să distrugi, temeinic, decisiv (o
familie, o instituție, un sistem, o țară, un continent), acum
lumea nici măcar atât nu mai învață. Până și sabotajul se
face „după ureche“.
Într-o
seară, în urmă cu mai mulți ani, a venit cineva să mă întrebe
în legătură cu o problemă de sănătate. În timpul discuției
s-a oprit la un moment dat și a spus: „Dumneavoastră știți de
ce stați aici atât de târziu și de ce nu terminați în nicio zi
ceea ce vă propuneți să faceți?“. Am rugat să continue și a
continuat cu o întrebare: „Așa era și anul trecut pe vremea
asta?“. Răspunsul era clar – nu. A urmat explicația: „Ăștia
au văzut că dumneavoastră încercați să schimbați ceva și
vreți să stabiliți reguli clare și corecte. Tactica e următoarea.
Vă trimit din ce în ce mai multe hârtii și probleme de rezolvat,
vă silesc să stați cu orele, să nu mai apucați să aveți pauză,
să veniți și în weekend. Vă obosesc, vă tracasează și până
la urmă vor reuși să vă blocheze activitatea și să nu mai
puteți să rezolvați nimic.“ Aici era însă o colaborare între
„colegi“ și oameni din afară. Am stat, m-am gândit și am
realizat că avea dreptate.
Istoria
intrării mele „în sistem“ a avut o durată destul de lungă.
Aproape șase luni am tot primit invitația, iar dovada de netăgăduit
este că „postul m-a așteptat“ neocupat, în ciuda faptului că
era râvnit de unii-alții dintre colegi. Ulterior am aflat că unii
erau vizați, iar alții își doreau foarte mult respectiva poziție.
Habar nu aveam. Însă, tot ulterior, am înțeles de ce mi-au
„purtat sâmbetele“ ani și ani de zile. Nu am vrut să intru „în
sistem“ pentru că nu mă consideram un coleg suficient de
destoinic în a face ceva bine pentru ceilalți colegi și pentru
sistem. Așadar, am spus „nu“ vreo jumătate de an.
Eram
însă nemulțumit de modul în care lucrurile se desfășoară și
criticam ceea ce vedeam. Îmi aduc aminte și astăzi de o emisiune
de la televizor în care ministrul apărea și spunea că nu există
o problemă SIDA în România, iar specialistul de la Institutul
„Cantacuzino“ explica, imediat după, de ce problema SIDA este
una dintre cele mari și în creștere, în România. Cei doi
intervievați nu știau unul de altul. Televiziunea respectivă
producea acele alternanțe bulversante tare pentru cetățeanul
obișnuit. Așadar, criticam și eram nemulțumit. Tata mi-a spus:
„Nu mai critica, du-te, lucrează și străduiește-te ca lucrurile
să se schimbe în bine!“. Am stat puțin pe gânduri și după
câteva zile am anunțat că răspunsul meu la invitație este „da“.
Am
fost primit cu relativ entuziasm, dar nu de toți. Și în niciun caz
de cei care doreau pe altcineva. Eu am mers acolo cu gânduri bune și
cu dorința de a ajuta, de a lucra cot la cot cu ceilalți, de a
participa la un efort colectiv și colegial. Naivitate sută la sută!
Nu
își putea nimeni permite să mă respingă „pe față“, dar un
întreg grup de „colegi“ mă „ferea“ de orice efort. Mă
„ținea departe“ de orice problemă serioasă și mă „ajuta
colegial“ să înțeleg ce am de făcut și cum aș putea să mă
implic și eu alături de ei. Nimeni nu mă respingea vizibil, dar
sabotajul despre care vorbeam mai sus funcționa perfect. Nici nu îmi
dădeam seama, la început. După câteva luni m-am decis să plec,
pentru că mă necăjea foarte tare să primesc un salariu pe care nu
simțeam că îl justific. Mi se părea anormal și necolegial să
câștig bani fără să am măcar senzația că am o contribuție
utilă. Încercam și reușeam să mă comport colegial pentru că
orice știam eu mai bine spuneam oricui dorea să afle. În schimb,
mie nu îmi spuneau prea multe sau, dacă mi se spunea ceva, era mai
mult în șoaptă, mai pe ascuns, să nu afle șefii mai mari.
Am
văzut și trăit lipsa de colegialitate prin sabotaj. Este unul
dintre cele mai rele exemple despre care eu știu, pentru că, dacă
ajunge să își manifeste perversiunea la nivel de sistem atunci
poate afecta chiar și o țară întreagă.
