Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă

Răceala halatului alb

Viața Medicală
Dr. Vlad STROESCU vineri, 5 septembrie 2014
Printre viciile mele pe care vi le pot mărturisi se numără serialele poliţiste. Îmi plac lucrurile care par să fie riguros logice, ele nu sunt neapărat adevărate, dar sunt cu siguranţă frumoase. Probabil de-asta îl iubim atât pe Sherlock Holmes, cu toate avatarurile lui moderne: deşi profund disfuncţionale, suferind de tulburări de spectru autist sau psihopate de-a dreptul (cum e doctorul House), ele sunt, esenţialmente, personaje atât estetice, cât şi simpatice. Şi foarte neadevărate.
Într-un episod dintr-un asemenea serial (The Mentalist), detectivul protagonist ghiceşte, fără indicii de circumstanţă, profesia unui suspect. „Eşti doctor.“ „De unde ai ştiut?“ „Se simte imediat, e ceva rece la tine.“ Vi s-a întâmplat, dragi colegi, să vă fie ghicită astfel meseria? Mie da, de mai multe ori. Chiar din facultate, de altfel. Mie însumi, care sunt „la periferia medicinii“ (sintagma nu-mi aparţine, dar mi-a plăcut), mi se întâmplă să simt aceeaşi vibraţie afectivă ciudată atunci când sunt în prezenţa altor medici. Şi nu cred deloc că e un lucru bun.
E normal să avem sentimente instinctive legate de alţi oameni: e baza comunicării nonverbale dintre noi. Unele sunt pozitive, ca atunci când un copil îţi zâmbeşte sau când eşti la o petrecere şi lumea se simte bine. Altele sunt foarte neplăcute, precum cele pe care le nutreşti şi le resimţi din partea celorlalţi participanţi la trafic, dacă eşti şofer. Cineva îţi poate fi pe loc simpatic sau antipatic şi depinde mai mult de circumstanţe decât de omul în sine, deşi concluziile pe care le tragem, adesea greşite, sunt mai mereu despre om. Însă sentimentul pe care halatul alb, vizibil sau nu, îl inspiră nu e nici bun, nici rău. De fapt, asta e caracteristica lui principală. Dar nu e deloc neutru. Dimpotrivă, face parte din categoria celor mai neplăcute, chiar înspăimântătoare experienţe afective.
Probabil că e un sentiment mai des întâlnit decât credem, însă, personal, eu îl ştiu descris în literatură doar într-un singur alt context. La începuturile psihiatriei moderne, perioadă inepuizabil de fascinantă, exista o dilemă filosofică subterană între „liderii de opinie“ ai vremii. Emil Kraepelin susţinea un model medical în care bolile psihice erau separate de criterii obiective, clinice şi anatomopatologice, în timp ce Karl Jaspers, deşi era de acord cu clasificarea nosologică a lui Kraepelin, spunea că distincţia e una subiectivă. Că depinde de sentimentele pe care pacienţii noştri ni le transmit. De exemplu, omul care suferă de dementia praecox (viitoarea schizofrenie) transmite un sentiment aparte, tulburător şi neplăcut, de aprehensiune şi incomprehen­siune. Decenii mai târziu, la mijlocul secolului XX, când psihiatria căpătase o turnură puternic psihanalizantă, asemenea intuiţii erau considerate criterii majore de diagnostic şi un psihiatru danez, Rümke, avea să le numească „sentiment praecox“. Bine şi rău, plăcut şi neplăcut, prieten sau duşman sunt noţiuni empatice şi inteligibile. Astfel, sentimentul praecox nu e polarizat, nu e nici bun, nici rău. Întocmai ca „sentimentul medical“.
N-aş vrea să credeţi că i-aş suspecta pe medici, inclusiv pe mine, că suferă, fiecare în parte, de schizofrenie. Ar însemna să comit eroarea fundamentală de atribuţie, să trag concluzii despre oameni atunci când efectul e unul de circumstanţă, de mediu. Un efect social. Jaspers argumenta că în prezenţa unui bolnav cu dementia praecox simţim o blocare a empatiei. Nu simţim, aşadar, ceva ce bolnavul încearcă să ne transmită, ci eşecul dureros al transmisiunii. Simţim o absenţă, acolo unde ar trebui să existe interacţiune umană firească. Rümke merge mult mai departe, spunând că sentimentul praecox e accesibil oricui, nu doar psihiatrilor, şi el e de fapt intuiţia că omul din faţa noastră este „în afara comunităţii umane“.
Nu suferim de schizofrenie, suferim însă de o schizoidie socială. Nu e nimic nou aici: suntem conştienţi de spaţiul dintre noi şi pacienţii noştri. Uneori îl întreţinem, mai mult sau mai puţin conştient, ca protecţie instinctivă. Alteori, el e adâncit de vremuri, de vicisitudini, de lumea în schimbare în contrast cu tradiţiile noastre medicale imuabile. De un lucru însă trebuie să fim conştienţi: spaţiul acesta are un răspuns afectiv şi el e unul neliniştitor. Cu cât încercăm mai mult să ne ascundem în fortăreţele noastre, cu atât răspunsul acesta, sentimentul medical, va fi mai pregnant. Ascunderea însăşi e cauza propriului eşec.
Ceea ce îl face pe House MD simpatic şi neverosimil în acelaşi timp este empatia pe care o transmite pacienţilor săi fictivi. E o empatie nega­tivă, personajul e agresiv, sarcastic, antipatic, dar este totuşi empatie: una imediată, nerestricţionată. Un medic non-fictiv obişnuit trebuie să facă eforturi concrete, conştiente, să transpire pentru a crea empatie, pentru a ieşi din acea zonă ireală din afara lumii în care pare că se află.
Persoanele cu schizofrenie sunt intens stigmatizate şi discriminate. Aşa se traduce în fapte sentimentul praecox la nivel de societate. Traversezi pe celălalt trotuar. Păstrând, desigur proporţiile, medicii, ca breaslă, sunt departe de a fi simpatizaţi. Poartă şi ei stigmatul lor. Diferenţa nu este însă una doar dimensională (suntem „mai puţin alienaţi“ decât cei ce suferă de psihoze), ci şi de responsabilitate. Nu putem învinovăţi societatea pentru distanţarea ei de breasla noastră. Nu suntem victimele unei persecuţii staliniste. Avem discernământ, critică şi testăm corect realitatea convenţională. Depinde doar de noi să ne întoarcem la ea din sfera noastră singuratică.

 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.